Sentinta OTP Denominare

R O M Â N I A

TRIBUNALUL TIMIŞ – SECŢIA A II-A CIVILĂ

Dosar nr.4940/30/2014

SENTINŢA CIVILĂ NR.1089

 Şedinţa publică din 18 decembrie 2014

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE: TB

GREFIER: MB

 

Pe rol se află judecarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul CDAîn contradictoriu cu pârâta OBN prin mandatar OBR S.A., având ca obiect obligaţia de a face.

Mersul dezbaterilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de 09 decembrie 2014, care face parte integrantă din prezenta, când instanţa având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 16 decembrie 2014, respectiv la data de azi, 25 noiembrie 2014.

 

TRIBUNALUL

 

Deliberând asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş Secţia a II a Civilă la data de 22 iulie 2014, sub numărul 4940/30/2014 reclamantul CDA, a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâta OBN prin mandatar OBR S.A., ca prin  hotărârea ce o va pronunţa să dispună următoarele:

1.Constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze inserate in contractul de credit nr. C2204/1900/5088 din data de 13.09.2007 si eliminarea acestora:

1.1. Clauza prevăzută la art.8.1. din Contractul de credit de mai sus, care prevede: „ … Dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda poale fi modificată în mod unilateral de către bancă. luând in considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută (ex. Euribor/Libor/Bubor, etc.) fără a exista consimţământul împrumutatului…”;

1.2. Clauza prevăzută la art.8.2.: „Noul procent de dobândă va fi comunicat împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau cu confirmare de primire,după caz sau extras de cont trimis la adresa de corespondenţă specificată de acesta,împrumutatul este de acord că această metodă de notificare este suficientă şi renunţă la
orice plângere şi orice opoziţie contestaţie ulterioară cu privire la faptul că această metodă
a fost nepotrivită sau insuficientă.”;

1.3. Clauza prevăzută la art.9.1: „Pentru creditul acordat banca percepe următoarele taxe şi comisioane: a. comision de acordare: 2% din suma iniţială… …”. b) comision de rambursare anticipată: 2% din suma rambursată anticipat total sau parţial. Comisionul va fi plutit in valuta creditului:”; 1.4. Clauza prevăzută la art.9.2: „Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul comisioanelor, dobânzilor si ai tarifelor fără consimţământul împrumutatului. Noul nivel al comisioanelor va fi publicul în Tariful de comisioane şi va fi afişat la sediile băncii.

  1. Stabilirea (îngheţarea) cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării contractului curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului;
  2. Denominarea în moneda naţionala a plaţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor intre rezidenţi se plăteşte in moneda naţionala;
  3. Obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată.

În fapt, reclamantul a arătat că, între acesta, in calitate de împrumutat, si OBR S.A. denumita in cele ce urmează Banca, in calitate de împrumutător, s-a încheiat Contractul de credit nr.C2204/1900/5088 din data de 13.09.2007, având ca obicei un credit în valoare totală de 38.800 CHF. Ulterior, contractul de credit a fost cesionat de către OBR S.A către pârâtă.

La momentul încheierii contractului de credit in cauza, raportat la circumstanţele economice de la acel moment precum si la capacitatea reclamantului de înţelegere a clauzelor contractuale si a implicaţiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit in CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasa alternativa la un credit in lei sau in euro, acest aspect constituind motivul determinant in vederea perfectării contratului.

Astfel, reclamantul a arătat că s-a obligat sa returneze creditul contractat la termenele si cuantumul stipulate in contract, având ca premiza cursul valutar al CHF de la aceea data, însă pe parcursul derulării contractului acesta s-a dublat cu consecinţe grave asupra capacităţii reclamantului de a-şi mai îndeplini obligaţiile contractatule, determinând astfel o imposibilitate fortuita de executare.

Creşterea accelerata a valorii CHF fala de moneda naţionala cu implicaţii negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor precum si a comisioanelor de schimb valutar, din leu in euro si din euro in CHF au determinat o schimbare a condiţiilor contract avute in vedere la data contractării creditului si, in consecinţa, incumba in sarcina reclamantului obligaţii vădit disproporţionale fata de cele in considerarea cărora acesta şi-a exprimat voinţa de a se angaja juridic.

Având in vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile si in vederea asigurării unei angajări in deplina cunoştinţa de cauza a consumatorului in contractele de credit, este instituită in sarcina operatorului economic – banca, care are o poziţie dominanta in raport cu consumatorul, obligaţia informării in mod complet, corect si precis a celui din urma cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (aşa cum se prevede această obligaţie în dispoziţiileart.18 din O.G. nr.21/1992) si implicit cu privire la implicaţiile îndatorării si la riscurile reprezentate de volatilitatatea cursului valutar astfel cum reiese din O.U.G.nr.50/2010.

De asemenea, în cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligaţi sa ofere consumatorilor informaţii complete, corecte si precise asupra drepturilor si obligaţiilor ce le revin. Aceste obligaţii legale instituite in sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar sunt menite sa protejeze interesele consumatorilor care sunt expuşi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor si intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse in lipsa unei informări reale cu privire la acestea, si. pe cale de consecinţa, evitarea unor astfel de situaţii.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar reclamantul a arătat următoarele:

Clauza de risc valutar este o clauza abuziva, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului si la circumstanţele acestuia, precum si la caracterul sau prestabilit si impus consumatorului fara a-i acorda posibilitatea influenţării naturii acesteia, determina un dezechilibru major intre drepturile si obligaţiile asumate de către parţi. riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.

Caracterul abuziv al acestei clauze rezida in faptul ca obliga consumatorul sa se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala sa ia cunoştinţa la data semnării contractului.

Or, având in vedere obligaţia de transparenta contractuala instituita in sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigentelor de informare si protecţie inerente dreptului consumatorului in scopul garantării dreptului consumatorului de a înţelege prevederile si efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit in valuta trebuie sa cunoască riscurile pe care si le asuma la contractarea unui asemenea produs.

Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper – valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari ce activează in cadrul acestora, dat fiind faptul ca CHF este o moneda instabila iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creşterea valorii fata de moneda naţionala fiind inevitabila, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionat in dreptul european si naţional întrucât este de natura sa angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformata a întinderii drepturilor si obligaţiilor asumate.

Conform art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 „O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva claca, prin ca însăşi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor.”

Alin.2 din aceeaşi lege prevede că „O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind, negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.

Raportat la prevederile legale in domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezintă un contract de adeziune conţinând clauze prestabilite de către Banca care se impun clientului fara a-i da acestuia posibilitatea de a influenta conţinutul clauzelor, fapt ce determina inegalitate poziţiilor juridice ale părţilor contractante in sensul afirmării intereselor băncii, in calitate de profesionist, in detrimentul consumatorului, care reprezintă partea mai slaba in contract.

Astfel, reclamantul a arătat că, prin prisma acestei reglementari, clauza de risc valutar constituie o clauza abuzivă, întrucât acesta, in calitate de consumator, nu a avut posibilitatea reala de a negocia conţinutul acestei clauze, fiind constrâns, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.

În aprecierea echilibrului dezechilibrului contractual trebuie sa se aibă in vedere criteriul echivalentei prestaţiilor fapt ce presupune existenta unei proporţionalităţi intre drepturile s obligaţiile asumate de către parţi, or, clauza de risc valutar ce cade in sarcina exclusiva a consumatorului denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesiva a situaţiei consumatorului si conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporţionat

De asemenea, a subliniat reclamantul, in considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie luat in calcul si aptitudinea acesteia de a îndepărta conţinutul contractului in favoarea celui care a impus clauza, riscul valutar materializându-se in obţinerea de către banca a unui câştig injust in detrimentul consumatorului, contrar principiului echităţii si bunei – credinţe, principii ce trebuie sa guverneze relaţiile contractuale.

Stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului.

Având in vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, in detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesiva a executării obligaţiei de către reclamant, acesta consideră ca se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării contractului astfel încât sa se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de parţi care sa corespunda manifestării de voinţa in sensul angajării in acest raport juridic.

Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil cu privire la obligaţii, din acest fapt decurgând anumite consecinţe asupra regimului juridic aplicabil. Astfel, contractul de credit, fiind un contract comutativ caracterizat prin faptul ca întinderea drepturilor si obligaţiilor părţilor la momentul încheierii contractului este determinata sau determinabila astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai in considerarea efectelor contractului pentru care si-au manifestat acordul, exclude expunerea uneia dintre parţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor si incert si oferirea celeilalte parţi a unei şanse de câştig.

Plecând de la aceasta caracteristica inerenta contractului de credit, stipularea unei clauze de risc valutar este contrara dispoziţiilor legale întrucât, in lipsa unui acord expres al părtilor prin care sa-si asume posibilitatea unui câştig sau a unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu cu consecinţa strămutării asupra subsemnatului a riscului generat de hipervalorizarea CHF.

Hiper – valorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor si incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoştinţe de specialitate in domeniul financiar bancar care sa-i permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb si, in consecinţa, asumarea in cunoştinţa de cauza a riscului valutar.

Conform art.75 coroborat cu art.76 din Legea nr.296/2004 privind Codul Consumului, contractele de credit pentru consum precum si toate celelalte condiţii aplicabile contractului trebuie sa conţină clauze clare, corecte, care sa nu determine interpretări echivoce ale acestora si pentru înţelegerea cărora sa nu fie necesare cunoştinţe de specialitate.

Norma BNR nr.17/2003 prevede obligaţia buneii de a administra riscul in sensul diminuării lui prin organizarea adecvata a activităţii de creditare. Astfel, aceasta prevedere exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumator iar o măsura in acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsura ce corespunde cerinţelor echităţii si bunei – credinţe.

Având in vedere prevederile normelor civile conform cărora părţile trebuie sa acţioneze cu buna – credinţa atât la negocierea si încheierea contractului, cal si pe tot timpul executării sale. neputând înlătura sau limita aceasta obligaţie, distribuţia intre pani a pierderilor si beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valori CHF lata de moneda naţionala, apară ca o soluţie justa si echitabila ce materializează aplicarea acestui principiu.

Întrucât s-au schimbat împrejurările avute in vedere de parţi la momentul încheierii contractului si, pe cale de consecinţa, efectele actului juridic au ajuns sa fie altele decât cele pe care partite au înţeles sa le stabilească, consideram ca se impune revizuirea efectelor contractului in temeiul teoriei impreviziunii care odată cu intrarea in vigoare Noului Cod Civil beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativa a soluţiilor conturate in practica.

Luând in considerare ca noua reglementare consacra ca soluţie legislative una dintre soluţiile date in jurisprudenţa, in considerarea imperativului de a avea o practica judiciara previzibila, se poate da soluţia statuata in Noul Cod Civil fara a se putea reproşa ca s-ar atribui efect retroactiv legii noi. În sensul admiterii teoriei impreviziunii a statuat CSJ in decizia nr.21/1994 privind revizuirea clauzei referitoare la preţ intr-un contract cu executare succesiva.

În susţinerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar si denominarea plaţii, s-a învederat faptul ca părţile s-au obligat în condiţiile economice existente la data încheierii contractului când CHF avea o valoare moderata fala de moneda naţionala aşa încât, ca urmare a schimbării acestor condiţii, este necesar ca si contractul sa fie adaptat la noile împrejurări economice.

De asemenea, a subliniat reclamantul, întrucât schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibila, neavând cunoştinţe de specialitate in domeniul financiar – bancar care sa-i permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţa al părţilor întrucât hiper – valorizarea CHF deturnează contractul de la scopul in vederea căruia fost încheiat si executarea acestuia in contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

Denominarea in moneda naţionala a plaţilor conform regulamentului valutar care prevede obligativitatea efectuării plaţilor, intre rezidenţi ce fac obiectul comerţului cu bunuri si servicii in moneda naţionala.

Conform art.3 alin.1 din Regulamentul nr.4/2005 privind regimul valutar „Plăţile,  încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni intre rezidenţi, care fac obiectul  comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2”.

Achitarea ratelor lunare in temeiul unui contract de credit nu este prevăzuta in anexa nr.2 a Regulamentului valutar astfel încât se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract sa se facă in moneda naţionala.

De asemenea, efectuarea plaţilor in valuta implica suportarea unor costuri suplimentare in sarcina consumatorului constând in comisioanele de schimb valutar din leu in euro si din euro in CHF cu consecinţa împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesiva fata de obligaţia asumata, fapt contrar principiului echităţii si bunei credinţe care trebuie sa guverneze executarea contractului.

Având in vedere acest aspect, denominarea in moneda naţionala a plaţilor constituie o aplicare in fapt a prevederilor legale precum si a principiului echităţii.

Alte argumente pentru constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive.

Conform art.5 din Codul civil, nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publica si bunele moravuri.

Din cele arătate anterior, contractele de credit au fost încheiate cu nesocotirea normelor care interesează ordinea publica.

În acest sens, reclamantul a precizat faptul că a arătat ca au fost nesocotite prevederile legale in materia protecţiei consumatorilor, norme ce protejează ordinea publica.

Într-adevăr, conform notei de fundamentare a Legii nr.296/2004. acest act normativ are drept scop crearea unui „cadru general cu privire la drepturile si obligaţiile consumatorilor împotriva riscurilor de a achiziţiona un produs sau serviciu care sa le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori sa le afecteze drepturile ori interesele legitime”.

Evident ca aceste valori interesează ordinea publica.

De altfel, aceste norme sunt menite a proteja si morala si bunele moravuri, întrucât scopul acestora este de a preîntâmpina sau a corecta abuzurile ori neglijenta comercianţilor. Consumatorii sunt parteneri contractuali ai comercianţilor care nu dispun nici de cunoştinţele, nici de forţa economica a comercianţilor pentru a trata contractele lor de pe poziţii egale cu comercianţii.

Un argument in plus in susţinerea faptului ca legislaţia protecţiei consumatorilor ocroteşte ordinea publica reiese din prevederile Legii nr.193/2000 care, la capitolul privitor la sancţiuni, reglementează răspunderea contravenţionala a comerciantului pentru nerespectarea normelor relative la protecţia consumatorilor (art.16).

Ca sancţiune juridica civila, nulitatea îndeplineşte: – o funcţie preventiva, pentru ca părţile, ştiind ca actul lor va fi lipsit de efecte daca nu respecta cerinţele legii, vor fi diligente sa-l încheie cu respectarea tuturor condiţiilor legale de validitate; – o funcţie represiva, sancţionând încălcarea săvârşita si – o funcţie reparatorie prin care se asigura, pe de o parte, restabilirea ordinii de drept încălcate. iar pe de alta parte, repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea sancţionată si, uneori, adaptarea sau refacerea actului juridic prin înlocuirea de drept a clauzei ilegale eu clauza conforma dispoziţiei legale imperative.

Posibilitatea ca instanţa de judecata sa dispună modificarea contractelor consumatorilor prin înlocuirea sau eliminarea clauzelor abuzive, înlocuirea/eliminarea clauzelor arătate anterior se impune, de asemenea, ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestor clauze.

Într-adevăr, a subliniat reclamantul, conform celor învederate anterior, ca urmare a constatării nulităţii, prin funcţia reparatorie a acestei sancţiuni, instanţa de judecata poate sa dispună adaptarea sau refacerea actului juridic (in cazul de fata a contractelor de credit al reclamantului), prin înlocuirea de drept a clauzelor ilegale cu unele conforme dispoziţiile legale imperative.

În plus, art.6 din Legea nr.193/2000 statuează ca toate „Clauzele abuzive cuprinse in contract si constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului”.

Faţă de toate acestea de mai sus reclamantul a solicitat instanţei admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr.193/2000, actualizată, Legeanr.296/2004, O.U.G. nr.50/2010, O.G. nr.21/1992, actualizată, precum şi dispoziţiile codului civil mai sus indicate.

Prin întâmpinarea depusă la data de 27 august 2014, pârâta OBR S.A.  a solicitat instanţei respingerea cererii formulata de reclamant, ca neîntemeiata.

Ca o chestiune prealabila, pârâta a solicitat instanţei în temeiul dispoziţiilor art.413, alin. 1, pct.1 din NCPC, suspendarea judecării cauzei având in vedere faptul ca pe rolul CJUE exista dosarul C-143/13 având ca obiect definiţia preţului si a obiectului din contractele bancare cu privire la clauzele abuzive. În acest sens, a ataşat prezentei încheierea de şedinţa din data de 21 mai 2014 din dosarul 942/328/2014, a JT care a dispus suspendarea judecării cauzei pana la soluţionarea cauzei ce formează obiectul dosarului aflat pe rolul CJUE.

Totodată, în temeiul art.247 Cod de procedura civila pârâta a solicitat admiterea următoarelor excepţii:

Excepţia lipsei competenţei teritoriale a Tribunalului Timiş in conformitate cu prevederile art.107 NCPC.

Potrivit prevederilor art.107 Cod de procedura civila „Cererea de chemare in judecata se introduce la instanţa in a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul paratul”, aceasta fiind regula. Competenta alternativa a instanţelor poate interveni numai in cazul in care părţile nu s-au înţeles in mod expres cu privire la instanţa competenta sa judece litigiile intervenite cu privire la executarea unui contract.

Astfel, prezenta cauza se refera la litigiul intervenit cu privire la punerea in executare a prevederilor contractului de credit nr. C2204/1900/5088 din 13.09.2007, care la art.19, pct. 19.2 stabileşte ca instanţa competenta pentru soluţionarea eventualelor litigii decurgând din executarea contractului este cea de la sediul social al băncii.

Potrivit prevederilor art.969 Cod Civil: „Convenţiile legal făcute au putere de lege intre părţile contractante”, iar sediul social al Băncii este situat in B

Întrucât părţile nu au stabilit o competenta alternativa in favoarea unei alte instanţe, decât cea de drept comun, care stabileşte competenta in favoarea instanţei sediului/domiciliului paratei, aceasta a solicitat instanţei a da eficienta practicaart.107 Cod proc.civ, care stabileşte ca „Cererea se face la instanţa in circumscripţia căreia îşi are sediului paratului”.

Pentru considerentele anterior expuse, pârâta a solicitat instanţei admiterea excepţiei necompetentei teritoriale a Tribunalului Timiş si declinarea competentei de soluţionare a cauzei in favoarea JS1B.

În raport de Decizia ÎCCJ nr.32/09.06.2008 publicata in Monitorul Oficial nr. 830/10.12.2008, pârâta a solicitat instanţei sa pună in vedere reclamantului sa timbreze cererea de chemare in judecata la valoarea pretenţiilor, in condiţiile art.3 din OUG nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Având in vedere ca prin Decizia nr.32/2008 ÎCCJ a statuat ca in cazul in care prin acţiune se solicita constatarea existentei sau inexistentei unui drept, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, etc. a unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent ca se solicita si restabilirea situaţiei anterioare, se va avea in vedere natura dreptului care fundamentează acţiunea, particularizând-o si transferându-i clin caracterele sale.

Potrivit art.33 alin.1 din OUG nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru „Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat (…)”. În măsura in care reclamantul nu a achitat taxa de timbru, in conformitate cu prevederile art.3 din OUG 80/2013, pârâta a solicitat instanţei a admite excepţia netimbrării/insuficientei timbrări a cererii de chemare in judecata si sa dispună anularea acesteia ca netimbrata/insuficient timbrata.

Excepţia lipsei de interes unita cu excepţia lipsei de obiect a solicitării de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale de la art.8.1, 8.2, 9.1, 9.2 ale contractului de credit C2204/1900/5088/13.09.2007 (capătul I al cererii de chemare in judecata), precum si solicitarea de a se constata nulitatea absoluta a acestora pentru următoarele motive:

Este vorba despre clauze contractuale modificate deja, de drept, prin efectul aplicării obligatorii de către pârâtă a unor dispoziţii legale intrate in vigoare ulterior încheierii contractului de credit nr. C2204/1900/5088 din 13.09.2007 (O.U.G.nr.174/2008, cu modificările si completările ulterioare si de asemenea, O.U.G.nr.50/2010, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr.288/2010, cu modificările si completările ulterioare). De asemenea, s-a precizat ca in cazul contractului de credit, clientul a agreat cu pârâta, prin acte adiţionale încheiate la contractul de credit, clauze prin care au fost implementate masuri de suport (plata unei rate reduse pe perioade de timp), aspecte la care se vor face referi in continuare.

Interesul reprezintă şi prefigurează scopul şi „profitul” demersului procesual, finalitatea acestuia care, dacă nu se identifică din punct de vedere juridic, acţiunea se consideră că nu există.

Prin interes se înţelege folosul practic, imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea in mişcare a procedurii judiciare.

În situaţia de faţă, dacă s-ar admite acţiunea introductiva de instanţa cu ignorarea faptului că acţiunea a rămas fără interes, hotărârea prin care pârâta ar fi obligata să modifice clauzele contractuale la care se face referire in cererea de chemare in judecata, ar rămâne fără niciun efect juridic sub aspectul vocaţiei de a fi pusă în executare, contractul părţilor nemaifiind în fiinţă in forma iniţiala.

Cum pana la momentul introducerii, acţiunea promovată de reclamant a rămas fără interes, demersul procesual a rămas fără o finalitate practică din punct de vedere juridic, iar soluţia consacrată de altfel jurisprudenţial în atare situaţii este aceea a respingerii acţiunii ca rămasă fără interes.

Deoarece in prezenta cauza se solicita tocmai obligarea noastră la îndeplinirea unor dispoziţii care deja au fost puse in executare, interesul reclamantului nu mai este actual si acesta nu mai justifica in prezent un folos practic pe care l-ar putea obţine, prin „condamnarea” pârâtei la executarea unei obligaţii deja aduse la îndeplinire.

În concret, a subliniat pârâta, solicitarea reclamantului se refera la chestiuni pe care cea dintâi le-a îndeplinit deja, contractul de credit fiind actualizat prin efectul legii (O.U.G. 174/2008 cu privire la modificarea unor acte normative in materia protecţiei drepturilor consumatorilor si respectiv, O.U.G. nr.50/2010, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr.288/2010). Astfel, in privinţa clauzelor referitoare la costurile creditului, pârâta respecta art.93, lit. e) potrivit cărora: ,,În cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: e) fără a prejudicia prevederile privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului: 1. se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menţionate în contract; 2. se interzice introducerea şi perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost menţionate în contract;” coroborat cu lit. h): ,,h) sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional, acceptat de consumator;”.

Mai mult decât atât, s-a menţionat ca după intrarea in vigoare a O.U.G. nr.50/2010privind contractele de credit pentru consumatori, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr.288/2010, cu modificările si completările ulterioare, clauzele contractului de credit au fost aliniate la rigorile ordonanţei prin indicarea in cuprinsul contractului a unei formule de calcul a ratei dobânzii formata din: marja băncii (fixa pe întreaga durata a contractului) la care se adaugă indicele Libor 3L (element variabil, in mod obiectiv, fara a putea fi influenţată in vreun fel de către banca), astfel cum este reglementat conform art.37 lit.a din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr.50/2010 modificat prin Legea nr.288/2010: „în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi compusa dintr-un indice de referinţă Euribor/Robor/Libor la o anumita perioada sau din rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului.”

În concluzie, având in vedere prevederile legale imperative cu aplicabilitate ope legis, respectiv O.U.G. nr.174/2008 si O.U.G. nr.50/2010 se poate constata ca sintagma „in funcţie de politica Băncii” chiar daca mai exista in contracte, scriptic, din punct de vedere juridic nu mai produce efecte, astfel încât nu poate avea nici caracter abuziv.

În acord cu prevederile O.U.G. nr.50/2010 banca a înmânat reclamantului notificarea de informare nr.467 din data de 13.09.2010 cu privire la intrarea in vigoare, începând cu 21.06.2010, a acestei ordonanţe, enumerând in cuprinsul notificării principalele avantaje conferite de implementarea noului act normativ si de asemenea, invitaţia de a se prezenta la Banca pentru consultarea si semnarea actului adiţional de conformare a prevederilor contractului de credit in derulare, in conformitate cuart.95 alin.1 – 3 din O.U.G. nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori potrivit căruia: „(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. (2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. (3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale”,

Or, a arătat pârâta, reclamantul CDA nu a răspuns diligentelor Băncii de informare si nu a dat curs invitaţiei de a se prezenta la banca pentru a consulta si pentru a semna actul adiţional de conformare cu prevederile O.U.G. nr.50/2010, astfel încât in conformitate cu art.95 alin.5 din O.U.G. nr.50/2010, clauzele contractului de credit au fost aliniate la rigoarea prevederilor ordonanţei începând cu data de 21.09.2010, inclusiv prin indicarea in contractul de credit a formulei de calcul a dobânzii, prevăzuta la art.37 lit.a din O.U.G. nr.50/2010: „In contractele de credit cu dobânda variabila se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi raportata la fluctuaţiile indicilor de referinţa Euribor/Robor/Libor/rata dobânzii de referinţa a BNR, in funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adaugă o anumita marja, fixa pe toata durata derulării contractului.”

Totodată, potrivit art. II alin.2 din Legea nr.288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, „actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit pana la data intrării in vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele in conformitate cu termenii in care au fost formulate, cu excepţia cazului in care consumatorul sau creditorul notifica cealaltă parte in sens contrar, in termen de 60 de zile de la data intrării in vigoare a prezentei legi”. În acest sens, s-a precizat faptul că reclamantul nu a formulat notificare de refuz, in accepţiunea Legii nr.288/2010, per a contrario, contractului i se aplica prevederile O.U.G. nr.50/2010.

Prin urmare, pârâta a solicitat instanţei sa retina faptul ca toate clauzele din contractul de credit încheiat cu reclamantul referitoare la dobânda au fost modificate prin efectul legii, dându-se eficienta juridica prevederilor legale reprezentate de art.95 alin.2 din O.U.G. nr.50/2010, coroborat cu art.II alin.2 din Legea nr.288/2010, astfel ca solicitarea acestuia a rămas fara obiect, deoarece respectivele clauze nu se mai aplica in contractul de credit in forma lor de dinainte de intrarea in  vigoare a O.U.G. 50/2010, ci in conformitate cu Anexa „Clauze specifice, conforme Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr.50/2010” a actului adiţional de conformare a prevederilor contractului la prevederile ordonanţei. Astfel, la aceasta data nu se poate constata faptul ca ar fi fost abuzive si nici nu se poate dispune eliminarea acestora.

Totodată, s-a precizat încă o data faptul ca pârâta si-a îndeplinit obligaţia de informare a clientului astfel cum aceasta a fost stabilita prin art.95 din O.U.G.nr.50/2010 si a propus spre semnare reclamantului actul adiţional de modificare a contractului de credit in mod imperativ prin O.U.G. nr.50/2010.

Astfel, a subliniat aceasta, solicitarea reclamantului CDA de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractul de credit menţionat mai sus, in contextul in care clauzele respective nu se mai regăsesc in forma iniţiala in contractul de credit, fiind modificate de drept, începând cu data de 21.09.2010, ca urmare a prevederilor exprese ale O.U.G. nr.50/2010, este lipsita de interes si de asemenea, lipsita de obiect. Modificarea acestora nu ar produce efectul juridic solicitat de reclamant.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material de a solicita restituirea comisionului de acordare a creditului in cuantum de 2%, datorat conform art.9.1 lit.a din contractul de credit al reclamantului pârâta a precizat următoarele:

Articolul menţionat prevede ca acest comision de acordare se retine de către Banca din creditul acordat in momentul in care creditul este pus la dispoziţia clientului si se calculează la valoarea creditului. Prin urmare, acest fapt era cunoscut de către reclamant încă de la data prezentării proiectului de contract. Totodată s-a menţionat ca aceasta prestaţie datorata de client in baza clauzelor contractuale agreate a fost una cu executare imediata (uno ictu) drept pentru care consideram ca începând cu ziua imediat ulterioara executării obligaţiei, termenul de prescripţie privind exercitarea vreunui drept cu privire la comisionul de acordare a început sa curgă.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este o excepţie de fond absoluta, care prin regimul sau juridic impune analiza condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii, printre care si aceea a termenului în care poate fi exercitata chiar si din oficiu.

Prescripţia este definita ca fiind sancţiunea care loveşte posibilitatea de exercitare a acţiunii civile prin stingerea dreptului de realizare silita a obligaţiei civile corelative neexercitate de subiectul activ al raportului juridic în termenul de prescripţie stabilit de lege.

Prin urmare, acţiunea formulata de reclamant poarta asupra unui drept patrimonial de creanţa si nu asupra unui drept real, fiindu-i aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958, coroborat cu dispoziţiile generale înscrise în art.1 din susmenţionatul act normativ: „dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie daca nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pârâta a solicitat instanţei a avea  în vedere data acţiunii (iulie 2014) şi petitul acţiunii, constând în „constatarea caracterului abuziv (…) si eliminarea (…) clauzei prevăzute la art.9.1 (comisionul de acordare), considerând că. în cauză, are aplicabilitate termenul general de prescripţie de 3 ani reglementat de Decretul nr.167/1958.

Întrucât perceperea acestui comision s-a realizat in momentul tragerii creditului – 30 de zile lucrătoare de la momentul semnării contractului, iar de la data perceperii acestui comision si pana la momentul formulării cererii de chemare in judecata s-a împlinit termenul de prescripţie prevăzut de lege, pârâta a solicitat instanţei a respinge acest capăt al cererii de chemare in judecata.

În cazul in care instanţa va trece peste aceasta excepţie, pârâta a solicitat a avea in vedere ca legislaţia in vigoare in materia creditelor de consum nu interzicea perceperea si introducerea in contractul de credit a unui asemenea clement de cost.

În cuprinsul comisionului de acordare a creditului sunt înglobate cheltuielile făcute de banca in vederea întocmirii documentaţiei, respectiv redactare contract de ipoteca, redactare contract de împrumut, întocmirea documentelor de tragere a creditului, întocmirea graficului de rambursare, etc.

Totodată esenţial este faptul ca acest comision a fost perceput de banca in momentul semnării contractului de credit, fiind o condiţie „sine qua non” pentru însăşi naşterea raporturilor obligaţionale dintre parţi.

În acest sens, pârâta a învederat instanţei faptul ca, aceasta clauza nu poate fi considerata abuziva deoarece, pe de o parte clientul, înainte de încheierea contractului de credit, a luat la cunoştinţa de condiţiile ereditarii, inclusiv de existenta acestui comision pe care l-a acceptat, iar pe de alta parte, acesta a avut posibilitatea de a alege o alta instituţie bancara de pe piaţa, daca condiţiile de creditare oferite de banca nu corespundeau intereselor sale financiare.

În aceste condiţii, perceperea unui comision de acordare a creditului nu poate fi interpretata ca fiind o dovada de poziţie superioara a creditorului in relaţia cu împrumutatul si nici nu creează un dezechilibru vădit intre părţile contractante pe durata derulării contractului, atâta timp cat clientul este cel care, prin voinţa lui de acceptare a plaţii acestui comision determina însăşi naşterea raportului juridic de obligaţii intre părţi, iar pe de alta parte, stabilirea costului documentaţiei de creditare este reglata natural de concurenta intre banei pentru atragerea de noi clienţi.

În subsidiar, in cazul in care instanţa va trece peste excepţiile invocate pârâta a solicitat  respingerea acţiunii promovata de reclamant, ca neîntemeiata, pentru următoarele considerente:

În data de 13.09.2007 reclamantul a contractat cu pârâta un credit de nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizice prin contractul nr. C2204/1900/5088, cu dobânda variabila, al cărui nivel la data acordării creditului era de 5,7%.

Rata de dobânda aplicata contractului de credit nr. C2204/1900/5088 din 13.09.2007 a fost stabilita in forma procentuala, ca rata anuala de dobânda, variabila prin luarea in considerare a evoluţiei indicatorilor de referinţa, Banca rezervându-şi totodată dreptul de a modifica in mod unilateral dobânda. Astfel, potrivit contractului de credit, astfel cum acesta a fost asumat si semnat de parţi in conformitate cu legislaţia in vigoare la acea data, modificarea nivelului ratei de dobânda a fost stabilita convenţional, prin acordul ambelor parţi contractante, ca fiind un drept al Băncii de a modifica acest nivel, luând in considerare valoarea dobânzii de referinţa, părţile stabilind ca modificarea se poate face fara consimţământul prealabil al clientului. În contractul de credit semnat, nu era definita o formula de calcul a ratei dobânzii, nici o perioada de timp la care Banca era obligata sa procedeze la actualizarea ratei de dobânda si nici o valoare a „marjei” sau o definiţie a acesteia.

Conform art.8.1 si următoarele din contractul de credit încheiat cu reclamantul se arata ca „Dobânda este variabila in funcţie de politica Băncii. Dobânda poate fi modificata in mod unilateral de către banca, luând in considerare valoarea dobânzii de referinţa pentru fiecare valuta (ex. Euribor/Ribor/Libor etc.), fara a exista consimţământul împrumutatului.” De asemenea, părţile au stabilit convenţional ca „Noul procent de dobânda va fi comunicat împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau cu confirmare de primire, după caz, sau extras de cont trimis la adresa de corespondenta specificata de acesta, împrumutatul este de acord ca aceasta metoda de notificare este suficienta si renunţa la orice plângere si orice opoziţie/contestaţie ulterioara cu privire la faptul ca aceasta metoda a fost nepotrivita sau insuficienta”. Totodată, a fost prevăzut expres dreptul Clientului de a rambursa creditul si dobânzile acumulate pana la momentul implementării unui eventual nou nivel al dobânzii cu care nu ar fi de acord prin clauza potrivit căreia „În cazul in care, ca urmare a modificării nivelului ratei dobânzii de către Banca, împrumutatul nu va rambursa ratele nescadente/restul din creditul angajat si dobânzile aferente in termen de cel mult 10 zile calendaristice de la data notificării modificării dobânzii, se considera ca acesta a acceptat noul procent de dobânda.”

Creditul pe care pârâta l-a pus la dispoziţia clientului sau a fost acordat in temeiul unui contract încheiat in temeiul art.969 Cod civil, cu respectarea dispoziţiilor legale speciale in materie (cadrul legislativ care a guvernat activitatea de acordare de credite), anterior intrării in vigoare a unor acte normative – O.U.G. nr.174/2008 si respectiv, O.U.G. 50/2010 – care, prin modificarea unor reglementari legale in materia protecţiei drepturilor consumatorilor, au avut si au in continuare incidenţa majora, de la momentul adoptării lor, asupra contractelor bancare încheiate cu persoanele fizice (consumatori). Acest cadru legal este format din reglementari specifice, cum ar fi de exemplu: Legea 190/1999, privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, Legea nr.296/2004, privind codul consumului, Legea 289/2004, legea creditelor de consum pentru persoane fizice (abrogata in prezent prin art.90din O.U.G. 50/2010), sau Codul Civil (Titlul III „Despre contracte sau convenţii art. 942 – 985), Regulamentul BNR nr.3/2007.

Or, a subliniat pârâta, din modul cum sunt formulate clauzele privitoare la dobânda, fara o analiza mai atenta, s-ar putea deduce faptul ca prin aceste dispoziţii contractuale s-a instituit in favoarea băncii un drept, de care aceasta poate uza sau nu in raport cu clienţii săi. Aceasta prevedere contractuala a fost stipulata in aceasta forma in contractele de credit, întrucât, aşa cum s-a arătat deja anterior, pana la intrarea in vigoare a O.U.G. nr.174/2008, care a impus necesitatea încheierii unui act adiţional cu prilejul oricărei modificări a clauzelor contractului de credit, nu era instituita in sarcina contractanţilor, printr-o dispoziţie legislativa implicita sau explicita, obligaţia de a modifica contractul numai prin încheierea unui act adiţional.

Modificarea putea fi făcuta si doar cu informarea clientului prin scrisoare simpla sau chiar un extras de cont.

De exemplu, legislaţia privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, prevedea ce informaţii precontractuale trebuiau oferite clienţilor, modul in care trebuiau promovate produsele bancare (efectuarea publicităţii acestora), modul de redactare a contractelor si de asemenea, principalele date si clauze pe care acestea trebuiau sa le conţină, modul de informare a clienţilor in legătura cu perfectarea, derularea, precum si in legătura cu alte aspecte legate de contractele lor de credit „… consumatorul trebuie să fie informat, în scris, cel târziu în momentul încheierii contractului de credit, cu privire la: a) plafonul creditului, dacă există; b) dobânda anuală şi costurile aplicabile de la data încheierii contractului de credit, precum şi condiţiile în care acestea pot fi modificate; c) procedura prin care contractul de credit încetează. Consumatorul trebuie să fie informat, în scris, despre orice modificare survenită pe durata contractului de credit asupra dobânzii anuale sau a costurilor intervenite ulterior datei semnării contractului de credit, în momentul în care intervine această modificare. Această informare se face prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin intermediul unui extras de cont ce se furnizează consumatorului în mod gratuit.”

Astfel, contractul de credit, asumat si semnat de parţi in conformitate cu legislaţia in vigoare la acea data, cuprindea clauze potrivit cărora, in completarea prevederilor legale obligatorii, susmenţionate, modificarea nivelului ratei de dobânda a fost stabilita convenţional, prin acordul ambelor parţi contractante, ca fiind un drept al Băncii de a revizui acest nivel, in funcţie de evoluţia indicatorilor de referinţa, părţile stabilind ca modificarea ratei de dobânda aplicabile se poate face fara consimţământul prealabil al clientului, dar cu informarea acestuia in scris printr-o varianta agreata (scrisoare recomandata cu confirmare de primire/scrisoare simpla, extras de cont, etc.).

Aşadar, părţile contractante au acţionat de pe poziţie de egalitate in raportul comercial, neexistând niciun dezechilibru/niciun tratament preferenţial vreunei parţi semnatare a contractului de credit, iar reclamantul, in calitate de client, înainte de încheierea contractului de credit, a luat la cunoştinţa de condiţiile ereditarii inclusiv de nivelul dobânzii, faptul ca dobânda aplicata creditului contractat este variabila, etc., pe care le-a acceptat, precum si faptul ca acesta a avut posibilitatea de a alege o alta instituţie bancara de pe piaţa, daca condiţiile de creditare oferite de subscrisa nu corespundeau intereselor financiare.

În acest sens, pârâta a subliniat faptul că, in actualul context legislativ, derularea contractelor de credit este reglementata in exclusivitate de contractul de credit aşa cum acesta a fost modificat de drept ca urmare a intrării in vigoare a noilor reglementari in materia protecţiei drepturilor consumatorilor (O.U.G. nr.174/2008, O.U.G. nr.50/2010) si, respectiv, astfel cum acesta a fost modificat prin actele adiţionale ulterioare.

Totodată, aceasta a învederat ca Banca nu a uzat de dreptul de a modifica unilateral nivelul costurilor creditului de la acordare si pana in prezent si a ţinut seama de toate modificările legislative in materia protecţiei drepturilor consumatorilor (Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr.174/2008).

Astfel, s-a precizat că, odată cu intrarea in vigoare a prevederilor art.93 litera h din O.U.G. nr.174/2008, modificarea clauzelor contractuale, deci si a celor legate de dobânda, nu a mai fost posibila decât prin semnarea unui act adiţional la contractul de credit, însa acest act normativ nu obliga creditorii sa ia masuri pentru implementarea prevederilor acestuia.

OBR S.A a respectat dispoziţiile legale care au făcut imposibila aplicarea clauzelor din contractul de credit referitoare la modificarea nivelului dobânzii.

În momentul in care indicele de referinţa a început sa scadă, Banca a fost in imposibilitate de a-si mai exercita dreptul unilateral de modificare stabilit prin contractul de credit întrucât, începând cu luna decembrie 2008, odată cu intrarea in vigoare a prevederilor O.U.G. nr.174/2008, pentru modificarea si completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, modificarea clauzelor contractuale, deci si a celor legate de dobânda (fara ca actul normativ sa distingă cu privire la ce ar fi putut sa însemne modificarea), nu a mai fost posibila decât prin semnarea unui act adiţional la contractul de credit însa acest act normativ nu a obligat creditorii sa ia masuri pentru implementarea prevederilor acestuia.

Aceasta omisiune a actului normativ nu poate fi utilizata împotriva Băncii, atâta timp cat, OBR S.A. nu a mai aplicat in detrimentul consumatorului dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii, majorarea dobânzii intervenind exclusiv pe fondul unei creşteri semnificative a indicelui de referinţa Libor (CHF) si de asemenea, in contextul in care a respectat prevederile O.U.G. nr.174/2008 care, la art.II, pct.9, pentru modificarea si completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, prin care se completează art.9 din O.G. nr.21/1992, privind protecţia consumatorilor, cu art.93 lit. h) prevede ca „sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional acceptat de consumator”.

Odată cu adoptarea O.U.G. nr.50/2010, ce a avut in vedere transpunerea si implementarea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori, in conformitate cu prevederile art.95 alin.1 – (3) din ordonanţa, obligaţia de conformare a contractului la dispoziţiile acestui act normativ consta in informarea corespunzătoare a consumatorului in legătura cu semnarea actului adiţional de aliniere la dispoziţiile acestei reglementari.

Prin art.95 s-a stipulat ca: „Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin.2 este considerată acceptare tacită”. OBR S.A a transmis reclamantului proiectul de act adiţional propus de către aceasta.

Acest demers a însemnat comunicarea către client a unei notificări, având ca obiect adresarea invitaţiei de prezentare la sediul unităţii teritoriale a OBR S.A. de la care a fost contractat creditul, in vederea semnării actului adiţional de conformare la prevederile Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr.50/2010. Notificarea comunicata conţine elementele de noutate pe care proiectul de act adiţional le introduce in contractul de credit, cu luarea in considerare a dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenta Guvernului nr.50/2010.

Prin urmare, a precizat pârâta, fata de diligentele Băncii de informare si de invitare a clientului la semnarea actului adiţional, reclamantul CDA, a decis, independent, sa nu semneze actul adiţional prin care contractul de credit sa fie conformat la prevederile ordonanţei, o serie de clauze urmând a fi modificate in acord cu noile modificări legislative ce urmau sa se aplice obligatoriu si pentru contractele in curs de derulare.

În acest sens, pârâta a precizat faptul ca reclamantul nu era obligat sa semneze acest act adiţional. Legiuitorul a stabilit obligaţii cu privire la efectuarea demersurilor de informare si de a depune toate diligentele de conformare a contractelor numai in sarcina creditorilor.

Prin actul adiţional propus reclamantului o serie de clauze au fost conformate in acord cu legislaţia ce urma sa se aplice obligatoriu.

Principalele modificări aduse contractului de credit sunt reflectate in Anexa intitulata „Clauze specifice, conform Ordonanţei de urgenta a Guvernuluinr.50/2010”: – formula de calcul a dobânzii: marja fixa a băncii + indice de referinţa; – evidenţierea valorii totale a creditului si a costului total al creditului, calculate la data semnării contractului; – posibilitatea restructurării creditului, in anumite circumstanţe prevăzute de Ordonanţa; limitarea dobânzilor penalizatoare, in anumite circumstanţe prevăzute de Ordonanţa.

La împlinirea termenului de 90 de zile de la intrarea in vigoare a O.U.G. nr.50/2010privind contractele de credit pentru consumatori, in conformitate cu art.95 alin.1 – 3, contractul de credit nr. C2204/1900/5088 din 13.09.2007 a fost modificat de drept, in conformitate cu prevederile actului normativ, clauzele acestuia fiind aliniate la rigoarea prevederilor ordonanţei, prin indicarea in contractul de credit a unor elemente de natura a asigura transparenta, in ceea ce priveşte calculul dobânzii, respectiv a formulei de calcul a dobânzii si a marjei băncii. Dobânda va fi alcătuita din marja fixa pe toata durata de creditare + indicele de referinţa, astfel cum este reglementat conform art.37 lit.a din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr.50/2010modificat prin Legea nr.288/2010: „În contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi compusa dintr-un indice de referinţă Euribor/Robor/Libor la o anumita perioada sau din rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului.”

Având in vedere faptul ca, in contractul de credit nr. C2204/1900/5088 din 13.09.2007, valoarea indicelui de referinţa si valoarea marjei nu au fost specificate, valoarea marjei băncii a fost calculata ca diferenţa intre nivelul dobânzii si valoarea indicelui Libor CHF valabil la data de 20.09.2010. În acest sens, pârâta a precizat că modificarea de drept a contractului de credit ca urmare a alinierii clauzelor contractuale la rigoarea prevederilor ordonanţei s-a efectuat fara modificarea costurilor si evidenţiind totodată faptul ca Banca nu a făcut altceva decât sa se conformeze actelor normative adoptate in materia protecţiei drepturilor consumatorilor.

Prin Legea nr.288/2010, de aprobare cu modificări si completări a O.U.G. nr.50/2010legiuitorul a creat consumatorilor care nu doreau sa li se aplice obligatoriu prevederile legale posibilitatea, însemnând, cadrul legal necesar, de a „refuza” oferta legiuitorului. Astfel, prin art. II alin.2 al Legii nr.288/2010 orice consumator care considera ca modul de implementare a prevederilor ordonanţei nu sunt conforme cu nevoile si aşteptările sale putea transmite creditorului o notificare de neacceptare a aplicării prevederilor O.U.G. nr.50/2010. Refuzul acestuia trebuia luat in considerare obligatoriu de către creditor.

În concret, pârâta a arătat faptul ca reclamantul nu a uzat de dreptul conferit deart.II pct.2 din Legea nr.288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr.50/2010 potrivit căruia „Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi” si nu a comunicat Băncii opţiunea privind neaplicarea prevederilor ordonanţei, contractului de credit încheiat de subscrisa cu reclamantul CDA i se aplica prevederile ordonanţei.

Astfel, pârâta a arătat că nu a aplicat in dauna reclamantului prevederile contractuale si legale.

În acest sens, aceasta a solicitat instanţei de judecata sa analizeze contractul prin raportare la actele normative cu incidenţa in materia creditelor de consum, cum a fost cazul O.U.G. 174/2008.

Cum legea se aplica numai pentru viitor, principiu consacrat de Constituţie la art.15alin.2 potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”, prin actul adiţional transmis clientului sau pârâta a făcut aplicarea art.37 lit.a din O.U.G. nr.50/2010, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr.288/2010, astfel ca, începând cu data implementării prevederilor ordonanţei formula aplicata creditelor in derulare este: marja băncii (fixa) + indicele de referinţa in vigoare la data implementării. Nivelul de dobânda era legal stabilit si prin urmare, a fost îndeplinita de către pârâtă cerinţa evidenţierii nivelului indicelui de referinţa din componenta dobânzii la data implementării prevederilor ordonanţei.

Reclamantul nu a notificat creditorul cu privire la faptul ca nu doreşte sa uzeze de dreptul conferit de legiuitor de a refuza aplicarea noilor dispoziţii legale in materia protecţiei drepturilor consumatorilor, deşi a avut la îndemâna mijlocul legal sa o facă, confirmând, o data in plus, alegerea de a accepta modificarea contractului de credit in acest sens si, implicit, a actului adiţional propus.

În ceea ce priveşte clauza prevăzuta in contractul semnat cu reclamantul la art.9.2 din contractul de credit C2204/1900/5088 din 13.09.2007 si solicitarea de a constata caracterul abuziv al articolului, pârâta a precizat ca este vorba din nou despre o clauza care, prin efectul legii (O.U.G. nr.174/2008 cu privire la modificarea unor acte normative in materia protecţiei drepturilor consumatorilor), nu mai este aplicata in forma enunţata. Astfel, pârâta a precizat că respecta art.93 lit.e potrivit cărora: ,,În cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: e) fără a prejudicia prevederile privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului: 1. se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menţionate în contract; 2. se interzice introducerea şi perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost menţionate în contract;” coroborat cu lit. h): ,,h) sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional, acceptat de consumator;”

În privinţa taxelor si comisioanelor ce fac parte din costul total al creditului, pârâta a precizat ca, evidenţierea acestora in contract si acceptarea plaţii acestora, echivalează cu acceptarea costului total al creditului însuşi. Astfel, după cum s-a arătat anterior, deşi atât in portofoliul pârâtei, cat si pe piaţa financiar – bancara existau produse de creditare similare (credit de nevoi personale cu ipoteca), acestea fiind diferite doar in ceea ce priveşte costurile, reclamantul a ales, din motive numai de el cunoscute, sa contracteze cu pârâta. Raţionând raportat la momentul acordării creditului, pârâta a precizat că nu poate sa conchidă decât ca, oferta OBR S.A a fost mai buna si a corespuns nevoilor reclamantului, mai mult decât ofertele altor instituţii de credit.

Având in vedere faptul ca pârâta si-a respectat obligaţia de informare in privinţa costului total al creditului, atât anterior contractării creditului, inserând in cuprinsul contractului la art.9, taxele si comisioanele aferente creditului, cat si ulterior, odată cu intrarea in vigoare a O.U.G. nr.50/2010, prin actul adiţional de conformare a contractului de credit la prevederile ordonanţei, inserând si in Anexa „Clauze specifice Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr.50/2010” costul total al creditului prin evidenţierea in conformitate cu art.7 alin.1 pct. 4 a costului total: „4. costul total al creditului pentru consumatori – toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse dacă încheierea contractului de servicii este obligatorie pentru obţinerea creditului însuşi sau pentru obţinerea acestuia în concordanţă cu clauzele şi condiţiile prezentate”, pârâta a solicitat instanţei să respingă capătul I al cererii de chemare in judecata întrucât este neîntemeiat.

În ceea ce priveşte lipsa de temei a perceperii unui comision de acordare in valoare de 2% (capătul I al cererii de chemare in judecata) pârâta a arătat ca potrivit prevederilor imperative ale O.U.G. nr.50/2010, se pot percepe numai următoarele comisioane: comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent (nu ambele simultan), comision de rambursare anticipata de maxim 1% si numai la credite cu dobânda fixa, comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor, costuri aferente asigurărilor daca e cazul, penalităţi.

Documentaţia de credit cuprinde atât documentele depuse de potenţialul client la banca in vederea analizării posibilităţii de acordare a unui credit, precum adeverinţa de salariu, acte de proprietate ale bunurilor cu care intenţionează sa garanteze creditul, cererea de credit, etc., cat si documentele întocmite de banca, după aprobarea creditului, cum ar fi: contractul de credit, contractul/contractele de garanţii, graficul de rambursare, etc.

Astfel, comisionul de acordare reprezintă o cheltuiala aferenta întocmirii documentaţiei de credit fiind, in fapt, contravaloarea unei activităţi (serviciu) prestate de banca clientului (acordarea împrumutului). După analizarea dosarului depus la banca de către client, şi aprobarea cererii de credit, se întocmeşte efectiv documentaţia de credit, constând in contractul de credit, contractele de garanţie (mobiliara, imobiliara), documentele de tragere a creditului, graficul de rambursare, etc. Reclamantului i-a fost pus la dispoziţie un exemplar al contractului de credit, care prevede ca pentru creditul acordat clientul va plaţi un comision de acordare, iar plata comisionului se efectuează de către client din surse proprii, in ziua semnării contractului. Ca societatea pârâtă este îndreptăţită sa perceapă un astfel de comision vin sa întărească si prevederile art.36 din O.U.G. nr.50/2010, care arata ca banca este îndreptăţită sa perceapă un astfel de comision in situaţia in care creditul este acordat.

Noţiunea de cheltuieli aferente întocmirii documentaţiei de credit nu se rezuma numai la taxa de analiza dosar, taxa de evaluare imobil si taxa notariala pentru contractul de ipoteca, ci si la cheltuielile făcute de banca in vederea întocmirii documentaţiei necesare acordării creditului si care includ redactare contract de credit, redactare contract de ipoteca, întocmirea documentelor de tragere a creditului, întocmirea graficului de rambursare, etc. Astfel, accesând un credit de la o bancă, se iniţiază o întreagă procedură ce presupune implicare de personal, de timp şi de capital. Cu alte cuvinte, clientul nu împrumută de la bancă o sumă de bani şi, prin urmare, are de achitat doar capitalul împrumutat plus echivalentul folosinţei care este dobânda. În realitate, a menţionat pârâta, lucrurile sunt mai complexe.

Până a se ajunge la intrarea efectivă în posesia banilor şi la utilizarea acestora, banca prestează clientului o serie de servicii: primeşte cererea de acordare a creditului, verifică documentaţia depusă în vederea acordării creditului, verifică îndeplinirea condiţiilor necesare în acest sens, ceea ce implică utilizare de personal, de timp şi de bani din partea băncii. Pentru aceste servicii, care profită clientului împrumutat, este firesc ca şi costurile să fie suportate de client.

În acest sens, pârâta a solicitat instanţei a retine ca la momentul semnării contractului de credit nu doar ca era necesar a cunoaşte obligaţia de a achita acest comision de acordare, dar era obligatoriu a se deţine suma, ce urma a fi achitata din surse proprii. Or, in aceste condiţii, pârâta consideră ca nu poate fi invocata necunoaşterea asupra acestui aspect sau existenta unui contract preformulat, care sa fi vătămat interesele consumatorului. Acest comision a fost precis determinat, in cota procentuala, fiind indicata inclusiv moneda in care urmează a fi achitat. În acelaşi timp, acest comision a fost perceput ca o contraprestaţie a unui serviciu corelativ oferit de către cocontractant, serviciu care consta in procesarea documentelor si întocmirea întregii documentaţii necesare in vederea acordării creditului.

Mai mult, acest comision, fiind cunoscut de la data semnării contractului, a fost acceptat in mod direct de către client, fiind aplicabile prevederile art.969 Cod civil in vigoare la data semnării contractului, ce acorda valoare de lege contractului semnat intre parţi.

În concluzie, comisionul de acordare reprezintă o plata datorata, derivând din contractul de credit încheiat de către reclamant cu OBR S.A. si din aplicarea principiului enunţat la art.969 Cod civil potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.

Acest comision a fost legal si corect perceput, fiind rezultatul manifestării de voinţa a pârtilor, materializata in contract si nu a fost eliminat nici in prezent din cadrul prevederilor legale incidente in materie.

Totodată, pârâta a menţionat ca in concordanta si cu stricta observare a soluţiilor dispuse de către instanţele de judecata din tara pe parcursul acestui an, perceperea si stipularea in contractul de credit a unei clauze referitoare la un comision de acordare nu este privita ca o clauza abuziva. În acest sens, pârâta a citat din cuprinsul unei sentinţe pronunţate de JR in dosarul nr.1095/289/2013: „În ceea ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de acordare, instanţa apreciază ca aceste prevederi contractuale nu constituie clauze abuzive, deoarece a fost stabilit intre parţi in deplina cunoştinţa de cauza, la data încheierii contractelor, comisionul fiind plătit de către împrumutaţi la momentul acordării creditelor. Trebuie totodată notat ca este si de notorietate faptul ca la acordarea oricărui credit de către orice banca se percepe un comision de acordare a creditului, cuantumul sau diferind in funcţie de instituţia bancara care acorda creditul. Mai mult decât atât, conform art.3 lit.g din Directiva 2008/48/CE „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de creditor”. Or, in cazul comisionului de acordare, instanţa retine ca acesta respecta si prevederile anterior menţionate din Directiva 2008/48/CE, comisionul de acordare făcând parte din costul total al creditului si îndeplinind si condiţia de a fi cunoscut încă de la data semnării contractului, cuantumul sau de 2% din valoarea creditului acordat fiind cunoscut de consumator încă de la aceasta data. În consecinţa, instanţa urmează sa constate ca prevederile din contractele de credit analizate, referitoare la comisionul de acordare a creditelor de 2% nu constituie clauze abuzive.”

Referitor la eliminarea din contractul de credit C2204/1900/5088 din 13.09.2007 a art.9.1 lit. b – comisionul de rambursare anticipata pârâta a precizat următoarele:

Comisionul de rambursare anticipata nu a fost interzis de legislaţia in vigoare la data încheierii contractului de credit, iar prin implementarea O.U.G. nr.50/2010, pârâta, in conformitate cu prevederilor pct.39 din Legea nr.288/2010 cu cele ale O.U.G.nr.50/2010 pentru creditele cu dobânda variabila, comisionul de rambursare anticipata a fost eliminat din contractele de credit cu dobânda variabila, prin efectul legii, fiind interzisa perceperea unui astfel de comision in cazul unor astfel de contracte. Întrucât acest comision nu se mai regăseşte in contractul de credit, nu are cum sa aibă caracter abuziv si cu atât mai puţin sa fie perceput reclamantului. Întrucât „comisionul de rambursare anticipata” priveşte situaţiile in care clientul intelege sa ramburseze anterior scadentei o anumita parte din suma împrumutata si având in vedere ca dispoziţiile O.U.G. nr.50/2010 interzic expres perceperea unui astfel de comision in cazul creditelor cu dobânda variabila si aceste prevederi produc efecte ope legis, pârâta consideră solicitarea reclamantului ca lipsita de obiect atât timp cat acest comision nu se mai regăseşte in contractul de credit si, mai mult, nu înţelege cum ar trebui restituit, daca nu a fost niciodată perceput si încasat. Regulile de drept impun ca orice plata sa presupună o datorie. Daca aceasta datorie nu exista si daca nu a fost efectuata o plata, nu poate exista obligaţia restituirii unei/unor suma/e neîncasate pentru ca am ajunge in situaţia unei îmbogăţiri fara justa cauza si ar contraveni unor reguli elementare si primordiale de drept. Comisionul de rambursare anticipata a fost eliminat din contractele de credit cu dobânda variabila prin efectul legii, fiind interzisa perceperea unui astfel de comision in cazul unor astfel de contracte. Data fiind aceasta situaţie de fapt, pe deplin justificata in drept, pârâta a solicitat instanţei a respinge si acest capăt de cerere ca lipsit de obiect.

În acest sens, s-a subliniat faptul ca potrivit prevederilor Legii nr.288/2010, dispoziţiile cuprinse la art.371, 66-69, 50-55 din O.U.G. nr.50/2010 se aplica tuturor contractelor de credit, indiferent de momentul încheierii lor si de acceptarea sau renunţarea la dispoziţiile de favoare instituite prin ordonanţa.

De asemenea, s-a făcut precizarea ca este vorba despre o clauza pe care pârâta nu o mai aplica in forma enunţata in contractul de credit întrucât, potrivit art.66-69 din O.U.G. nr.50/2010, aprobata cu modificări si completări prin legea nr.288/2010, dispoziţii obligatorii de respectat si pentru contractele in curs de derulare, aşa după cum s-a arătat explicit si anterior:„Consumatorul are dreptul, în orice moment, să se libereze în tot sau în parte de obligaţiile sale care decurg dintr-un contract de credit. În acest caz, consumatorul are dreptul la o reducere a costului total al creditului, această reducere constând în dobânda şi costurile aferente perioadei dintre data rambursării anticipate şi data prevăzută pentru încetarea contractului de credit. Dreptul consumatorului de a rambursa anticipat nu poate fi condiţionat de plata unei anumite sume minime sau de un anumit număr de rate” iar ,,(1) în cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptăţit la o compensaţie echitabilă şi justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiţia ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă.”

În acest sens, pârâta a arătat că le respecta si datorita faptului ca a decis ca, in relaţia cu clienţii săi, sa aplice prevederile art.II alin.2 al Legii nr.288/2010 de aprobare cu modificări si completări a O.U.G. nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Pe cale de consecinţa nu mai percepe comisionul de rambursare anticipata întrucât reclamantul are in derulare un credit cu dobânda variabila.

S-a mai menţionat ca pentru ca aceste clauze sa poată fi considerate abuzive, ar trebui sa se demonstreze ca încălca cerinţele Legii nr.193/2000.

Actul normativ prevede doua condiţii negative si una pozitiva, a căror îndeplinire cumulativa poate conduce la constatarea existentei unei clauze abuzive: sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor ca o consecinţa a abuzului si sa nu fi fost negociata.

Având in vedere: a) dispoziţiile art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianţi si consumatori (denumita in continuare „Legea”), potrivit cărora „O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca (….) creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor”, întrucât acceptarea unui produs, după ce prealabil clientul a fost informat cu privire la comisioanele pe care le datorează pentru accesarea acestuia, in contextul in care acesta (clientul) putea sa opteze (sa aleagă) dintre produsele subscrisei face ca aceste clauze sa nu poată fi încadrate ad litteram in categoria „clauze abuzive”.

Negocierea trebuie privita intr-un sens mai larg atunci când este vorba despre un produs bancar si înseamnă, de cele mai multe ori, alegerea de către client/potenţialul client a unuia dintre produsele din aceeaşi categorie (credite, depozite, instrumente financiare, etc.), in funcţie de nevoile fiecăruia, de perioada de timp alocata derulării contractelor aferente produselor respective, etc.

La încheierea oricărui contract se au in vedere particularităţile fiecărui client, nevoile acestuia, capacitatea acestuia de a-si îndeplini obligaţiile asumate si alţi asemenea factori. Însa factorul determinant in încheierea contractului îl constituie voinţa clientului, in funcţie de care se prefigurează si particularizează fiecare contract.

În acest sens, pârâta a precizat că este inadmisibila posibilitatea modificării contractului de credit care face obiectul prezentului dosar prin intervenţia instanţei, singura modalitate de intervenţie asupra clauzelor contractului de credit fiind prin acordul de voinţa al părţilor contractante, incidente in aceasta situaţie fiind prevederile art.1166: „Contractul este acordul de voinţe dintre doua sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Or, instanţa de judecata nu se poate substitui voinţei părţilor sau a uneia dintre părţile contractante si nu poate impune băncii sa încheie/modifice un contract de credit, care, in anul 2007, a survenit ca urmare a îndeplinirii tuturor condiţiilor de creditare necesare pentru încheierea contractului de credit. În aceste condiţii, instanţa de judecata nu poate pronunţa o hotărâre de judecata care sa tina loc de acordul de voinţa al băncii.

Mai mult decât atât, instanţa de judecata nu poate obliga banca sa încheie un contract de credit care sa contravină normelor interne validate de BNR, precum si normele interne elaborate in conformitate cu ordinele si regulamentele emise de BNR.

Prin urmare, pârâta a solicitat instanţei a observa ca dispoziţiile prevăzute de Legeanr.193/2000 nu sunt menite a crea o noua ordine de drept in care contractul sa devină lipsit de forţa obligatorie, ci din contra, vin doar sa particularizeze dispoziţiile generale aplicabile in rem si in personam. Raportarea urmează a fi făcuta prin urmare la consumatorul mediu, care la art.2 lit. m din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor in relaţia cu consumatorii si armonizarea reglementarilor cu legislaţia europeana privind protecţia consumatorului este definit ca fiind „consumatorul considerat ca fiind informat, atent si precaut, ţinând seama de factorii sociali, culturali si lingvistici”. Prin urmare, deşi protejat, consumatorul nu poate invoca grava sa neglijenta in încercarea de a obţine foloase ce nu i se cuvin, altminteri devenind aplicabil adagiul nemo auditurpropriam turpitudinem allegans.

Totodată s-a arătat faptul ca odată informat, cumpărătorul in genere si consumatorul in particular nu poate fi exonerat de responsabilitatea alegerii înţelepte in raport de chestiuni de fapt particulare cum ar fi, situaţia financiara proprie, prezenta sau viitoare si posibilităţile de respectare a obligaţiilor de plata ulterioare, precum nu poate fi exonerat nici de alegerea unui produs cu un raport calitate – preţ care sa corespunda criteriilor personale ale fiecăruia dintre consumatori.

Astfel, a subliniat pârâta, împrumutatul CDA a fost informat in mod concret si precis asupra condiţiilor si caracteristicilor esenţiale ale produselor si serviciilor oferite de aceasta si in cunoştinţa de cauza a semnat contractul de credit, care la art.8 prevede ca dobânda este variabila si se stabileşte in forma procentuala ca rata anuala de dobânda.

Dispoziţiile punctului 1 lit.a din Lista cuprinzând clauzele considerate abuzive publicata ca anexa la Lege, potrivit cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care „dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fara a avea un motiv întemeiat care sa fie precizat in contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor in temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibil le de către consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fara o notificare prealabila, daca exista o motivaţie întemeiata”; or, in cazul creditului acordat reclamantului, urmare a voinţei părţilor au fost introduse la art.8 din contractul de credit menţionat date referitoare la dobânda, cu precizarea ca aceasta este variabila in funcţie de criteriile prevăzute in contract si de asemenea, pârâta a precizat că a reglementat convenţional, in acord cu prevederile legislaţiei privind protecţia consumatorilor (O.G. nr.21/1992 si Legea nr.193/2000), chiar in cuprinsul art.8, dobânda este variabila in funcţie de politica Băncii. Dobânda poate fi modificata in mod unilateral de către banca, luând in considerare valoarea dobânzii de referinţa pentru fiecare valuta (ex. Euribor/Libor/Bubor etc.), fara a exista consimţământul împrumutatului. Noul procent de dobânda se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilita de Banca. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate.”

Faptul ca pentru obţinerea fondurilor necesare acordării de împrumuturi către clienţii săi Banca suporta anumite costuri (costuri de refinanţare) ce sunt direct influenţabile de variaţiile indicilor monetari de referinţa;

Faptul ca apariţia unei modificări semnificative a indicilor monetari de referinţa poate face ca valoarea acestor costuri sa depăşească un anumit nivel maxim acceptabil, din raţiuni economice si de buna funcţionare, pentru Banca rezulta fara putinţa de tăgada faptul ca posibilitatea modificării unilaterale a dobânzii, precum si motivele care ar justifica din punct de vedere economic aceasta majorare, au fost fundamentate contractual si in mod expres permise de Legea nr.193/2000.

Prin circumstanţierea elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterala a dobânzii curente contractuale, prin indicarea unui criteriu care sa-i dea băncii acest drept, aceasta clauza nu încalcă prevederile legale incidente in materie, nefiind de natura sa il prejudicieze pe consumator. Aceasta clauza care da dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda este raportata la un indicator precis, individualizat, acest factor fiind valoarea dobânzii de referinţa pentru fiecare valuta. Aceasta modalitate de exprimare face ca respectiva clauza sa nu fie interpretata doar in favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara si proporţionala scopului urmărit.

Clientul a optat pentru contractarea unui credit cu dobânda variabila, cu toate efectele pe care le implica acest tip de produs. Chiar si pentru situaţiile in care s-a stabilit o anumita rata a dobânzii prin art.8, aceasta nu urma sa fie nemodificata pentru întreaga durata a Contractului de Credit (care este de 20 de ani). Nicio instituţie de credit nu poate prevedea care sunt costurile pe care le va avea pentru un termen lung de peste 20 de ani, evoluţiile costurilor, astfel cum au fost acestea descrise mai sus, fiind imposibil de prevăzut uneori chiar pe perioade foarte scurte. Din aceasta cauza a fost necesara introducerea unei alte clauze, care sa permită Băncii sa adapteze aceasta rata la variaţiile semnificative ale costurilor pieţei interbancare.

Or, a menţionat pârâta, după cum s-a mai precizat, după intrarea in vigoare a O.U.G.nr.174/2008, modificarea clauzelor contractuale, deci si a celor legate de dobânda, nu a mai fost posibila decât prin semnarea unui act adiţional la contractul de credit. Aşadar, începând cu data de 27.12.2008 modificarea unilaterala a ratei dobânzii de către reclamantă nu a mai fost posibila, fiind prohibita expres de lege si nici nu a fost practicata de către societatea pârât in raport cu clienţii săi.

Astfel, s-a învederat faptul că, clauzele contractului de credit nu se regăsesc printre exemplele de clauze abuzive prevăzute la pct.1 lit.a din Anexa la Legea nr.193/2000privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianţi si consumatori. Din prevederile contractului de credit, rezulta in mod evident atât faptul ca instituţia pârâtă a oferit împrumutatului posibilitatea de a analiza clauzele contractuale, cat si buna – credinţa a instituţiei, din moment ce acesta a avut posibilitatea de a studia clauzele contractuale înainte de semnarea contractului având posibilitatea sa renunţe la semnarea acestuia. Aşadar, pârâta a precizat că a transpus prevederile pct.1 lit.a din Anexa la Legea nr.193/2000 in prevederile art.8 din contractul de credit.

Totodată, a menţionat că după intrarea in vigoare a O.U.G. nr.50/2010 clauzele contractului de credit au fost aliniate la rigorile ordonanţei prin indicarea in cuprinsul contractului a unei formule de calcul a ratei dobânzii formata din: marja băncii (fixa pe întreaga durata a contractului) la care se adaugă indicele Libor 3L (element variabil, in mod obiectiv, fără a putea fi influenţată in vreun fel de către banca).

Reclamantul CiDA nu a semnat actul adiţional de conformare cu prevederile O.U.G.nr.50/2010, astfel încet in conformitate cu art.95 alin.5 din O.U.G. 50/2010, clauzele contractului de credit au fost aliniate la rigoarea prevederilor ordonanţei începând cu data de 21.09.2010, inclusiv prin indicarea in contractul de credit a formulei de calcul a dobânzii, prevăzuta la art.37 lit.a din O.U.G. nr.50/2010: „In contractele de credit cu dobânda variabila se vor aplica următoarele reguli :a) dobânda de referinţa va fi raportata la fluctuaţiile indicilor de referinţa Euribor/Robor/Libor/rata dobânzii de referinţa a BNR, in funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adaugă o anumita marja, fixa pe toata durata derulării contractului”.

Ca urmare a intrării in vigoare a art.II alin.2 din Legea nr.288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori: fetele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit pana ala data intrării in vigoare a prezentei legi, isi vor produce efectele in conformitate cu termenii in care au fost formulate, cu excepţia cazului in care consumatorul sau creditorul notifica cealaltă parte in sens contrar, in termen de 60 de zile de la data intrării in vigoare a prezentei legi”.

Contractul părţilor este guvernat de principiul forţei obligatorii caracterizat prin obligaţia părţilor de a executa întocmai prestaţiile la care s-au obligat, executarea trebuind sa aibă loc la termenele si in condiţiile stabilite prin contract si prin executarea cu buna credinţa a contractului conform art.970 alin.1 Cod civil, aspect ce presupune o obligaţie de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligaţiilor pe care si le-au asumat.

Principiul forţei obligatorii a contractului se impune si instanţei judecătoreşti, nu numai părţilor contractante, judecătorul fiind ţinut sa respecte conţinutul contractului si sa dea eficienta voinţei părţilor exprimata in act.

Or, a menţionat pârâta, ceea ce omite reclamantul, atunci când face referire la art.4 din legea nr.193/2000 sunt prevederile alin.6 care arata ca „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj uşor inteligibil”. Această prevedere a fost emisă de legiuitorul român în cadrul transpunerii în dreptul intern a dispoziţiei comunitare în materie (art.4 alin.2 al Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii) conform căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.” Aşadar „pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menţionate, se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv”, astfel cum a statuat ICCJ, secţia a II-a civilă, dec.nr.4685/2012. Astfel, după cum se reţine în cadrul aceleiaşi decizii, „clauzele referitoare la dobânzi şi comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit formează preţul contractului”. În acelaşi sens, art.3 lit.g şi i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele pentru consumatori prevede că: „(g)costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale…”.  (i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului … „.

Astfel, a subliniat pârâta, din coroborarea celor de mai sus rezultă cu evidenţă că, astfel după cum a reţinut ÎCCJ în decizia sus – citată, că dobânda ce face obiectul prezentului litigiu „ca şi componentă a preţului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului sunt exceptate în speţă de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenţiei de credit, respectiv preţul serviciului de finanţare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în aşa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voinţă, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenţiei, iar termenii utilizaţi pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili şi apţi de a fi înţeleşi cu ajutorul gândirii logice”. Identitatea acestei concluzii în speţă se justifică prin identitatea situaţiei (în contractele de credit din cadrul dosarului în care s-a pronunţat decizia sus-menţionată a ÎCCJ banca avea dreptul de a modifica dobânda în caz de schimbări semnificative pe piaţa monetară). După cum s-a arătat într-o altă decizie de speţă „este evident că la momentul semnării contractului semnatarii au avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă de clauzele sale prin simpla citire a înscrisului pe care şi-au pus semnăturile. Deci, posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă de clauzele contractuale a existat, împrumutatul putând lua la cunoştinţă de toate aceste clauze prin simpla citire a înscrisului”.

În speţă, clauza supusa controlului determina în concret rata dobânzii şi modul în care aceasta se putea modifica şi reglementează practic componentele principale ale preţului creditului; prin urmare, aceste clauze sunt exceptate, conform prevederilor anterior menţionate, de la controlul caracterului abuziv, fiind formulate într-o manieră clară, inteligibilă, ceea ce înseamnă că, la momentul încheierii contractului, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lor în contractul de credit, a putut lua la cunoştinţă şi le-a putut înţelege printr-un proces de gândire logică.

De asemenea, având in vedere prevederile legale imperative cu aplicabilitate ope legis, respectiv O.U.G. nr.174/2008 si O.U.G. nr.50/2010 se poate constata ca sintagma „in funcţie de politica băncii” nu mai exista in contracte, astfel încât nu poate avea nici caracter abuziv.

În ceea ce priveşte caracterul negociat al clauzelor, împrumutatul a luat cunoştinţa anterior semnării de clauzele contractului de credit si de documentaţia aferenta analizării aprobării, acceptând termenii contractuali prin semnarea contractului de credit. De asemenea, caracterul dobânzii este variabil, împrumutatul acceptând in acest mod atât riscul creşterii dobânzii, cat si avantajul scăderii acesteia. În plus, împrumutatul nu a prezentat nicio dovada ca a propus o alta varianta de contractare, care sa fi fost refuzata de societatea pârâtă, acceptând astfel clauzele stabilite in contract.

Astfel, pârâta apreciază că, faptul ca o parte propune un proiect de contract nu poate conduce automat la concluzia ca ar fi in prezenta unui contract de adeziune, nesupus negocierii. Nici reclamantul nu a produs nicio dovada ca s-ar fi opus in vreun fel la clauzele pretins abuzive, iar banca ar fi respins aceste solicitări impunând in mod abuziv clauzele respective consumatorilor.

Astfel, a subliniat pârâta, instanţa de judecată, ar trebuit sa retina ca nu este suficient ca după 6 ani de la semnarea contractului, una dintre părţi sa pretindă ca o anumita clauza nu a fost negociata, doar pentru ca acum considera ca ii este dezavantajoasa. A accepta o astfel de concluzie echivalează cu instituirea unei prezumţii absolute ca ori de cate ori pe parcursul derulării unui contract un consumator considera ca o clauza ii este dezavantajoasa aceasta urmează sa fie catalogata drept abuziva si înlăturata din contract. Or, nu aceasta a fost voinţa legiuitorului atunci când a transpus in legislaţia interna normele comunitare. Mai mult decât atât, nu se poate susţine lipsa posibilităţii de negociere in condiţiile in care consumatorul a luat la cunoştinţa anterior semnării de clauzele contractului de credit si documentaţia aferenta analizării aprobării, acceptând termenii contractuali prin semnarea contractului. De asemenea, la momentul încheierii contractului de credit existau in oferta băncii mai multe tipuri de contracte de credit, unele cu dobânda fixa in moneda naţionala sau in valuta, altele cu dobânda variabila in moneda naţionala sau in valuta, fie in funcţie de dobânda de referinţa a băncii, fie in funcţie de indicele de referinţa.

În concluzie, clientul a avut posibilitatea de a negocia conţinutul clauzei privind comisionul, dobânda, putând opta intre mai multe tipuri de credite (cu dobânda fixa sau variabila, in moneda naţionala sau in valuta, cu variaţie in funcţie de indice de referinţa sau de dobânda de referinţa, credit cu comision de acordare: „0%”, „1%”, „1,5” sau „2%”, credit cu comision de administrare: 0,29% calculat lunar la soldul creditului), alegând, in final, din portofoliul de produse bancare oferite de pârâtă, contractul de credit de nevoi personale cu ipoteca pentru persoane fizice cu caracteristicile pe care le-a considerat potrivit nevoilor sale, astfel încât aceasta condiţie impusa de actul normativ nu este îndeplinita.

În ceea ce priveşte cerinţa ca prin clauza incriminata sa se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor (art.4 alin.1 din legea nr.193/2000) pârâta a menţionat ca la momentul semnării contractului de credit legislaţia in vigoare nu interzicea stipularea unor clauze contractuale de variabilitate a dobânzii, astfel încât simpla stipulare in contract a unei prevederi referitoare la o dobânda variabila nu este de natura a crea un dezechilibru contractual si de a dovedi reaua – credinţa a pârâtei, in condiţiile in care au fost acceptate in cunoştinţa de cauza de către client. Nu se poate susţine ca modificarea dobânzii se realizează unilateral de către banca, fara acordul consumatorului, câta vreme aceasta posibilitate este prevăzuta in contractul dintre parţi si deci asumata de acestea prin semnarea contractului. Astfel, prin clauzele de la art.8 societatea pârâtă si-a rezervat dreptul de a modifica dobânda, cu notificarea clientului, pe baza unei motivaţii întemeiate (respectiv in raport de evoluţia indicatorului de referinţa Libor) si cu posibilitatea acordata împrumutatului de a rezilia contractul in cazul in care nu este de acord cu modificarea dobânzii. În aceste condiţii exigentele bunei – credinţe sunt respectate, iar clauza si, implicit, nici modalitatea de aplicare a acesteia, nu este abuziva.

Aşadar, in contractul de credit sunt circumstanţiate elementele care ii permit băncii sa varieze rata dobânzii, iar aceasta variaţie nu poate fi considerata ca o modificare unilaterala, din moment ce legea interzice expres o astfel de intervenţie asupra contractului de credit. Pe de alta parte, prin semnarea contractului de credit împrumutatul si-a dat acordul cu privire la modificările ce pot fi aduse procentului de dobânda, nemaifiind vorba de o modificare unilaterala, abuziva in sensul reglementat de Legea nr.193/2000, ci de o modificare realizata cu acordul prealabil al împrumutatului, acord exprimat in acest sens la semnarea contractului.

Faptul că, de exemplu, dobânda indicată în contract se modifică pe parcursul executării acestuia este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, astfel cum aceasta a fost stipulată la momentul încheierii contractului. în realitate, ceea ce se modifică este cuantumul dobânzii, iar nu clauza contractuală referitoare la dobândă, ca urmare a aplicării clauzelor contractuale agreate de părţi, care prevăd faptul că dobânda aplicabilă în contract este o dobândă variabilă, deci fluctuantă. Toate modificările care au apărut pe parcursul derulării contractului în raporturile dintre părţi sunt exclusiv rezultatul aplicării efective a clauzelor contractuale, astfel cum acestea au fost convenite şi asumate de către cele două părţi contractante.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, atât de către consumator, cât şi de către bancă la momentul încheierii contractului.

Deşi reclamantul critică faptul că banca are dreptul de a modifica în mod unilateral dobânda, nu trebuie pierdut din vedere faptul că această modificare operează nu ca urmare a voinţei unilaterale şi arbitrale a băncii, ci ca urmare a punerii în aplicare, a executării clauzei contractuale care prevede că dobânda aplicabilă contractului este variabilă, potrivit acordului părţilor, în funcţie de anumiţi indici de referinţă.

De asemenea, este important să se facă o departajare clară între ceea ce înseamnă dobânda variabilă şi dreptul unilateral al băncii de a modifica dobânda, pe de-o parte, şi modul în care această prevedere contractuală a fost efectiv pusă în executare. în acest sens, din moment ce părţile au agreat prin contract că, începând cu un anumit moment, dobânda care li se va percepe nu va avea un caracter fix, ci va fluctua în funcţie de anumiţi indicatori, este evident faptul că acestea, semnând contractul, şi-au exprimat consimţământul faţă de aceste prevederi (art.969 C.civ. în vigoare la încheierea contractului). În acest sens, pârâta a arătat că JCN s-a pronunţat in dosarulnr.19182/211/2011, si anume: „instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor, exprimata in cuprinsul contractului” si „instanţa, fata de dispoziţiile art.969 C. Civ. (1864), nu are posibilitatea de a modifica dobânda prin inserarea unui criteriu de variaţie ales de către reclamant, unilateral, fara acceptul băncii cocontractante”. Astfel, in baza argumentelor prezentate mai sus, pârâta a solicitat respingerea capătului V al cererii de chemare in judecata (posibilitatea instanţei de judecata de a dispune modificarea contractelor) ca neîntemeiat.

Întrucât in perioada cuprinsa intre data semnării contractului si data modificării si completării acestuia prin acte adiţionale nu au fost operate majorări de comisioane sau taxe si nici perceput comision de rambursare anticipata sau alte asemenea, orice presupus caracter abuziv al unor astfel de clauze este exclus. Simpla potenţialitate a producerii unui efect nu este suficienta pentru obligarea noastră la modificarea unor clauze contractuale, deja modificate prin voinţa părţilor, ca urmare a intervenirii unor dispoziţii legale imperative si prin efectul legii. Or, a subliniat pârâta, nu se mai putem vorbi de contractul iniţial de credit, ci numai de contractul de credit astfel cum a fost modificat prin actul adiţional de conformare. nu mai exista un contract iniţial de credit. Contractul iniţial sa transformat ca urmare a modificărilor aduse prin actul adiţional de conformare.

În ceea ce priveşte capetele II si III ale cererii de chemare in judecata prin care se solicita îngheţarea cursului de schimb CHF si denominarea in moneda naţionala a plaţilor pârâta a precizat următoarele:

În data de 13.09.2007 reclamantul a încheiat cu OBR S.A. un contract de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizicenr.C2204/1900/5088/13.09.2007 in CHF – franci elveţieni, contractat pentru refinanţarea unui credit acordat de o alta instituţie bancara (contract de credit nr. RF56842082673). Acest contract a fost semnat la solicitarea expresa a clientului in franci elveţieni. În acest sens, pârâta a anexat cererea de acordare semnata de client.

Astfel, rezulta fara echivoc faptul ca reclamantul si-a asumat riscul valutar încă de la momentul încheierii contractului de credit. Clientul a ales sa contracteze un împrumut intr-o valuta in care nu realizează veniturile, însa la momentul contractării a fost avantajos datorita nivelului de dobânda si al costurilor adiacente. În consecinţa, opţiunea clientului de a contracta un credit intr-o alta valuta decât cea in care isi realizează veniturile implica o analiza preliminară acordării creditului, fiind conştient de faptul ca va trebui sa suporte riscul valutar, si implicit variaţia cursului de schimb, fapt însuşit prin insasi semnarea contractului de credit.

Părţile au semnat pe fiecare pagina scadenţarul care cuprinde sumele in CHF conform înţelegerii părţilor.

Astfel, pârâta a precizat faptul ca la încheierea oricărui contract se au in vedere particularităţile fiecărui client, nevoile acestuia, capacitatea acestuia de a-si îndeplini obligaţiile asumate si alţi asemenea factori. Însa factorul determinant in încheierea contractului il constituie voinţa clientului, in funcţie de care se prefigurează si particularizează fiecare contract.

Ca urmare a manifestării de voinţa a reclamantului, in cadrul contractului de credit încheiat de părţi s-au introdus date referitoare la moneda creditului.

A mai arătat totodată, faptul ca odată informat, cumpărătorul in genere si consumatorul in particular nu poate fi exonerat de responsabilitatea alegerii înţelepte in raport de chestiuni de fapt particulare cum ar fi, situaţia financiara proprie, prezenta sau viitoare si posibilităţile de respectare a obligaţiilor de plata ulterioare, precum nu poate fi exonerat nici de alegerea unui produs cu un raport calitate – preţ care sa corespunda criteriilor personale ale fiecăruia dintre consumatori.

Reclamantul a fost informat in mod concret si precis asupra condiţiilor si caracteristicilor esenţiale ale produselor si serviciilor oferite de pârâtă si in cunoştinţa de cauza a semnat contractul de credit.

Totodată, clauzele respective nu au creat un dezechilibru intre drepturile si obligaţiile părţilor.

În conformitate cu prevederile art.12, pct. 12.2 din contract: „rambursarea ratelor lunare se va efectua de către împrumutat/Codebitor in conturile curente ale împrumutatului deschise la Banca in aceeaşi moneda in care a fost acordat creditul”.

Prin urmare, clientul s-a obligat sa depună in contul curent suma lunara datorata pârâtei in CHF. Potrivit prevederilor art.12, pct. 12.2 teza a doua din contract: „Împrumutatul/Codebitorul poate opta si pentru depunerea sumelor in orice alta moneda pentru care împrumutatul are deschis un cont curent, Banca având dreptul sa realizeze conversia valutara începând cu ora 00 a datei scadentei lunare, folosind cursurile de schimb practicate de Banca la acea data.”

Prin urmare, pârâta nu a impus niciun curs de schimb reclamantului. Acesta, la data scadenta a ratei lunare, era obligat sa depună suma datorata in franci elveţieni, deoarece suma împrumutata a fost tot in franci elveţieni si conform înţelegerii părţilor rambursarea se făcea in aceeaşi moneda.

Doar in cazul in care acesta nu depunea suma datorata in CHF, pârâta avea dreptul sa efectueze schimbul valutar.

Prin urmare, efectuarea schimbului valutar se efectua exclusiv in funcţie de voinţa reclamantului. Daca acesta depunea suma datorata in CHF – nu se efectua niciun schimb valutar. În cazul in care acesta opta pentru depunerea sumei de bani datorate in alta moneda, acesta isi exprima in mod explicit acordul pentru efectuarea schimbului valutar, conform art.12, pct. 12.4 din contract.

În conformitate cu art.2-4 ale Regulamentului 3/2007, astfel cum era acesta in vigoare la momentul semnării contractului de credit cu reclamantul, pârâta a precizat ca, la data acordării creditului avea in portofoliul de produse atât produse de creditare in leu, cat si produse de creditare si in alte valute (Euro, CHF, USD), astfel încât contractarea creditului in alta moneda decât leu a ţinut exclusiv de opţiunea reclamantului.

Totodată, pârâta a precizat că nu a impus prin niciuna dintre clauzele contractului practicarea unui anumit curs de schimb valutar la data plaţii ratelor de credit. Astfel, reclamantul a avut posibilitatea de a procura oricând franci elveţieni la orice curs valutar agreat de acesta pentru a-si putea îndeplini la scadenta obligaţia de plata a ratelor de credit.

La momentul încheierii contractului nu se putea stabili evoluţia viitoare a valorii francului elveţian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF – leu, pentru a putea fi imputata subscrisei o lipsa de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. Iar caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabileşte, nu prin raportare la obligaţia de informare, ci prin raportare la obligaţia de negociere si la obligaţia de necauzare a unui dezechilibru intre drepturile si obligaţiile părţilor. Prin urmare, clauza prin care se menţionează moneda in care se acorda un credit, precum si clauza prin care părţile introduc in contractul de credit un mandat, acordat de împrumutat băncii prin care in anumite condiţii si situaţii banca poate sa efectueze plata ratelor de credit prin preluarea din contul curent al clientului si/sau efectuarea unei operaţiuni de schimb valutar, după caz, nu se încadrează si nu întrunesc condiţiile pentru a fi catalogate drept abuzive.

Prin urmare, aserţiunile formulate la modul general conform cărora băncile ar fi omis sa informeze consumatorul asupra riscului valutar a CHF, nu pot fi luate in considerare la modul concret, de natura a produce efecte juridice cu caracter sancţionator asupra pârâtei, atâta timp cat la data contractării creditului dintre produsele de creditare aflate in portofoliul acesteia, reclamantul a ales un credit in CHF.

Astfel, creditul acordat de pârâtă a fost solicitat de reclamant in CHF, a fost acordat in CHF, ratele se rambursează la scadente in CHF, din contul curent deschis in CHF, iar in contractul de credit nu este prevăzut un curs de schimb ci, părţile de comun acord au convenit faptul ca, numai in cazul in care clientul nu efectuează voluntar operaţiunile de alimentare cu CHF a contului sau curent si numai sub rezerva ca in alte conturi ale clientului sa se găsească disponibil, pârâta in temeiul mandatului debitare automata a conturilor sale si, respectiv, de efectuare operaţiuni de schimb valutar (art.12, pct. 12.3 si 12.4) va utiliza cursul de schimb OBR S.A.

Totodată, pârâta a solicitat instanţei sa retina faptul ca reclamantul avea posibilitatea sa efectueze schimbul valutar la orice alta banca si sa depună suma datorata direct in CHF.

Clauzele incriminate de reclamant (art.12), ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul (franci elveţieni – CHF) nu sunt nelegale/abuzive, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului (debitor), ci despre o consecinţă firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esenţă, că, dacă ai primit 1 CHF, atunci legal trebuie să rambursezi tot 1 CHF, indiferent de fluctuaţiile cursului de schimb CHF/RON dintre momentul acordării şi cel al rambursării împrumutului. Cu alte cuvinte, debitorul trebuie să restituie băncii creditul în valuta (ca monedă) şi în cuantumul (ca sumă) în care acesta a fost tras.

Astfel, acordarea de credite in valuta si respectiv, încasarea ratelor de credit in valuta nu încalcă principii ale regulamentului valutar întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplica dispoziţiile art.2 si 3, coroborat cu art.1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr.4/2005, privind regimul valutar.

Reglementari precum Norma BNR nr.10/2005, Norma BNR nr.20/2006, Regulamentul BNR nr.3/2007, au stabilit cadrul in care se pot acorda credite către consumatori, fara limitări din perspectiva monedei in care se acorda creditele.

Legislaţia interna a fost in concordanta cu angajamentele asumate de România fata de partenerii săi externi, tarile membre ale Uniunii Europene, fata de care s-a angajat sa se liberalizeze circulaţia capitalurilor, in conformitate cu acquisul comunitar aferent liberei circulaţii a capitalurilor, care consta din: Articolele 56-60 din Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene, Directiva Consiliului 88/361, Articolele 119 – 120 din Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene si Reglementarea Consiliului 1969/88 privind stabilirea unei facilitaţi unice de acordare a asistentei financiare pe termen mediu pentru balanţele de plaţi ale Statelor Membre.

În România, legislaţia in domeniul liberei circulaţii a capitalurilor a fost reprezentată de Regulamentul nr.3/1997 privind efectuarea operaţiunilor valutare, căreia i-au urmat Regulamentul nr.4/2004 si Regulamentul nr.4/2005 privind regimul valutar, cu amendamentele ulterioare, ultimul in vigoare si aplicabil.

În conformitate cu prevederile actelor normative anterior menţionate, persoanele fizice pot efectua operaţiuni in valuta, daca acestea au caracter ocazional, deci este permisa creditarea in alta moneda decât leu, iar clauzele referitoare la moneda in care se acorda creditul nu pot fi analizate sub prezumţia de a avea caracter abuziv in conformitate cu Legea nr.193/2000.

În cererea de chemare în judecată se susţine că ar fi îndeplinite condiţiile legale pentru calificarea clauzelor incriminate drept abuzive, conform art.4 alin.1 din Legeanr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Aceste susţineri nu ţin însă cont de prevederile de excepţie din cuprinsul art.4 alin.6 din aceeaşi Lege nr.193/2000, potrivit cărora „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”. Această prevedere a fost emisă de legiuitorul român în cadrul transpunerii în dreptul intern a dispoziţiei comunitare în materie (art.4 alin.2 al Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii) conform căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.”

Faptul că moneda în care se face rambursarea unui împrumut ţine de obiectul principal al contractului este dincolo de orice dubiu. În acest sens, în literatura de specialitate s-a arătat în mod corect că „dobânzile şi comisioanele, precum şi moneda în care creditul a fost acordat, respectiv va fi rambursat sunt elemente care ţin de costul creditului, deci, firesc este ca şi clauzele referitoare la acestea să calificate drept esenţiale în raport cu obiectul principal al contractului”.

În acelaşi sens, s-a pronunţata JO prin sentinţa civila nr.6995/2014 pronunţata in dosarul nr.4807/271/2014 aflat pe rolul acestei instanţe.

Celor de mai sus rezultă că prevederile contractuale referitoare la moneda în care creditul se acordă şi este rambursat, reprezintă elemente esenţiale în raport cu obiectul principal al contractului, care „sunt exceptate în speţă de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin. 6 din legea nr.193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenţiei de credit, respectiv preţul serviciului de finanţare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în aşa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voinţă, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenţiei, iar termenii utilizaţi pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili şi apţi de a fi înţeleşi cu ajutorul gândirii logice” . În acelaşi sens, într-o altă decizie de speţă, ÎCCJ a arătat că: „Pe de altă parte, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit a băncii formează preţul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil – aşa cum rezultă în cauză – în acest sens fiind dispoziţiile Legii 193/2000 (art.4 alin. 6) care au transpus Directiva 93/13/CEE”.

Exprimarea clară şi inteligibilă a clauzelor incriminate, care nu spun altceva decât că împrumutatul va rambursa creditul în aceeaşi monedă în care l-a primit (adică în CHF) este dincolo de orice dubiu. După cum s-a arătat într-o altă decizie de speţă „este evident că la momentul semnării contractului semnatarii au avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă de clauzele sale prin simpla citire a înscrisului pe care şi-au pus semnăturile. Deci, posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă de clauzele contractuale a existat, împrumutatul putând lua la cunoştinţă de toate aceste clauze prin simpla citire a înscrisului.  Într-un contract în care împrumutatul a optat să primească împrumutul în CHF, nu poate fi de conceput ca acesta să nu fi înţeles cu ajutorul gândirii logice clauzele care stipulau că trebuie să dea înapoi exact ce şi cât a primit, mai ales că, după cum se vede, clauzele sus-menţionate nu au fost redactate într-un limbaj abscons sau sofisticat, fiind dimpotrivă pe deplin clare şi inteligibile.

Referitor la solicitarea de stabilizare (îngheţare) a cursului de schimb CHF – leu, pârâta a precizat următoarele: clauzele incriminate sunt valabile, fiind o aplicare fidelă a principiului legal al nominalismului monetar (art.1.578 din Vechiul Cod Civil).

Atât Vechiul Cod Civil (art.1.578), cât şi Noul Cod civil (art.2.164), consacră în materia împrumutului bănesc principiul nominalismului monetar, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia.

Astfel, potrivit art.1.578 din Vechiul Cod Civil (în vigoare la data încheierii contractelor de credit în cauză), „Obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.” ÎCCJ, Secţia comercială, decizia nr.2450/22.06.2011.

Valabilitatea acestui principiu a fost menţinută în Noul Cod civil, care prin art.2.164 prevede: „În lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora. În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel” creditul în litigiu a fost acordat/tras efectiv în CHF.

Potrivit prevederilor contractuale, mecanismul de acordare şi rambursare a creditului este următorul: Clientul deschide un cont în CHF la bancă (acest fapt este dovedit prin extrasul de cont al reclamantului, depus la dosar, în care se indică numărul contului în care apare menţiunea CH şi precizarea „valuta CHF (Swiss franc)”;

Banca virează suma împrumutată în CHF în contul respectiv (această prevedere este confirmată de extrasul de cont din data efectuării tragerii/utilizării creditului);

Rambursarea se face în moneda în care s-a acordat creditul (CHF), pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere, fie de pe piaţă (de la casele de schimb, de la alte bănci etc.), fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare. Prin urmare, în speţă nu este vorba despre credit care ar fi doar „denominat” în CHF, cum se încearcă în mod voit şi tendenţios să se inducă ideea în cererea de chemare în judecată. Denominat înseamnă că suma creditului a fost înregistrată şi calculată în valuta creditului (CHF), dar tragerea creditului (adică, suma efectiv primită de client) şi restituirea creditului prin plata ratelor s-ar face în moneda naţională.

Regulamentul BNR nr.4/2005 prevede că pot fi efectuate operaţiuni, în mod liber, fie în moneda naţională (leu), fie în valută, cu limitările prevăzute în mod expres. De asemenea, în ceea ce priveşte regimul aplicabil rezidenţilor, art.5 din acelaşi Regulament prevede: „Rezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze active financiare exprimate in valută. Sumele în moneda naţională (leu) şi în valute cotate, deţinute de rezidenţi, pot fi convertite prin intermediul pieţei valutare. Rezidenţii pot deschide conturi în valută şi în moneda naţională (leu) la instituţii de credit şi la alte instituţii asimilate acestora”.

În consecinţă, a subliniat pârâta, în virtutea principiului nominalismului monetar sunt întrutotul valabile clauzele contractuale incriminate care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce şi cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat (CHF).

Un alt aspect important pe care pârâta l-a semnalat instanţei de judecata pentru ca aprecierea asupra cererii de chemare in judecata formulate de reclamant sa fie obiectiva este faptul ca, pe parcursul derulării relaţiei contractuale cu reclamantul, intre subscrisa si acesta au intervenit o serie de înţelegeri si chiar s-au încheiat acte adiţionale prin care s-au acordat de catre cea dintâi, suspendări la plata ratelor de credit (temporar clientul plăteşte rate semnificativ diminuate, prin agrearea cu banca a unor condiţii, atât in ceea ce priveşte plata sumelor, cat si in ceea ce priveşte reeşalonarea sumelor care se acumulează pana la sfârşitul perioadei de creditare si cuprinderea lor in graficul de rambursare). Exemplu in acest sens, pârâta a arătat următoarele: – actul adiţional nr.1 la contractul de credit nr. C2204/1900/5088/13.09.2007 încheiat la data de 30.09.2010 prin care reclamantului i s-a acordat o suspendare la plata ratelor; – actul adiţional nr.2 la contractul de credit nr. C2204/1900/5088/13.09.2007 încheiat la data de 22.06.2011 prin care reclamantului i s-a acordat o suspendare la plata ratelor; – actul adiţional nr.3 la contractul de credit nr. C2204/1900/5088/13.09.2007 încheiat la data de 21.02.2013 prin care reclamantului i s-a acordat o suspendare la plata ratelor; – actul adiţional nr.3 la contractul de credit nr. C2204/1900/5088/13.09.2007 încheiat la data de 14.01.2014 prin care reclamantului i s-a acordat o suspendare la plata ratelor.

Data fiind aceasta situaţie de fapt, rezulta ca niciuna din condiţiile prevăzutein art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 nu este întrunită in cazul contractului de credit care face obiectul sesizării instanţei de judecata.

Pentru considerentele anterior exprimate, pârâta a solicitat instanţei respingerea cererii formulata de reclamant, ca neîntemeiata.

Cu privire la plata cheltuielilor de judecata, pârâta a solicitat instanţei respingerea acestuia ca neîntemeiat, in condiţiile respingerii cererii de chemare in judecata.

În temeiul art.223 si 583 Cod de procedura civila, s-a solicitat judecarea cauzei si in lipsa.

Anexat, in copie conforma cu originalul, s-au depus următoarele înscrisuri: încheierea din data de 21 mai 2014 a JT; Sentinţa civila nr.1070/2014 a JH in dosarul 1262/243/2013*; Sentinţa civila nr.8208/2014 a JS1B, in dosarul nr.11069/299/2014; Sentinţa civila nr.5327/27.03.2014 a JS1B, in dosarul nr.46566/299/2011; Sentinţa civila nr.6995/2014 a JO, in dosarul nr.4807/271/2014; Notificarea de informarenr.467/13.09.2010;  Actul adiţional de conformare la O.U.G. 50/2010;  Extras de cont de la momentul tragerii creditului.

În probatoriu: înscrisuri si orice alte probe ce ar reieşi necesare din dezbaterea dosarului cauzei.

În drept au fost invocate prevederile art.205-208 NCPC, art.4 alin.1 din Legeanr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianţi si consumatori, art.969 Cod civil, art.3 alin.1, lit.k din Legea nr.289/2004, art.93 lit.e, g si h din O.U.G. nr.174/2008, O.U.G. nr.50/2010, modificata si completata prin Legeanr.288/2010.

În şedinţa publică din 07.10.2014, instanţa a pus în discuţie şi a respins ca neîntemeiate excepţia netimbrării, necompetentei teritoriale şi lipsei de interes, unind cu fondul excepţia prescripţiei dreptului de a solicita restituirea comisionului de acordare a creditului de 2% din valoarea contractului.

Instanţa a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri.

Cererea precizată este întemeiată.

Prin contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C2204/1900/5088/13.09.2007, pârâta în calitate de împrumutător, a acordat reclamantului în calitate de împrumutat, un credit de consum în valoare de 38.800 CHF, pe un termen de 360 luni.

La art.8.1 din contract s-a prevăzut că la data încheierii contractului dobânda curentă este de 5,7 % şi că aceasta este variabilă în conformitate cu politica băncii şi că poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută (ex: Euribo/Libor/Robor), fără a exista consimţământul împrumutatului.

La art.8.2 din contract s-a prevăzut că noul procent de dobândă va fi comunicat împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau cu confirmare de primire, după caz sau extras de cont trimis la adresa de corespondenţă specificată de acesta,
împrumutatul este de acord că această metodă de notificare este suficientă şi renunţă la
orice plângere şi orice opoziţie contestaţie ulterioară cu privire la faptul că această metodă
a fost nepotrivită sau insuficientă.

La art.9.1 din contract s-a prevăzut că pentru creditul acordat banca percepe un comision de acordare de 2 % din suma iniţială şi un comision de rambursare anticipată de 2,50 % din suma rambursată anticipat total sau parţial, comision va fi plutit în valuta creditului.

În fine, la art.9.2 din contract s-a prevăzut că pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul comisioanelor, dobânzilor si ai tarifelor fără consimţământul împrumutatului iar noul nivel al comisioanelor va fi publicul în tariful de comisioane şi va fi afişat la sediile băncii.

Conţinutul acestor clauze contractuale sunt repudiate de reclamant, apreciindu-le ca având un caracter abuziv, afirmaţie cu care instanţa este de acord şi apreciază că în raport de dispoziţiile legale interne şi comunitare, demersul acestuia aşa cum a fost precizat este unul întemeiat pentru cele ce succed:

Potrivit art.1 alin.1-3 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate; în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului; se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Art.4 alin.1 şi 2 din Legea nr.193/2000 prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Conform art.6 din acelaşi act normativ, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

De asemenea, în jurisprudenţa CJUE consumatorul a fost definit ca acea parte vulnerabilă din punct de vedere economic şi mai puţin experimentată în materie juridică. O dimensiune esenţială a protecţiei consumatorilor în cadrul contractelor de credit bancar vizează eliminarea clauzelor abuzive din aceste convenţii. Mult mai frecvente sunt situaţiile în care sub aparenţa unei legalităţi, instituţiile de creditare nesocotesc drepturile consumatorilor, însă în mod subtil. Este cazul contractului de credit bancar, în care, sub pretextul libertăţii contractuale şi al obligativităţii contractului, uneori, instituţiile de creditare inserează şi impun clauze abuzive.

Prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr.193/2000, cu modificările ulterioare, legiuitorul european şi cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pactasunt servanda, dând instanţei posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.

De altfel, prin Legea nr.193/2000 s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

Interpretând această directivă, CJCE a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98) că protecţia acestui act normativ conferă judecătorului naţional posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe aceasta.

Întrucât o asemenea examinare presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat de către cele două părţi care şi-a şi produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată.

În speţă, contractul de credit încheiat între părţi este un contract de adeziune, între un comerciant cu o mare forţă financiară, respectiv o bancă şi o persoană fizică.

Într-un asemenea contract, clauzele sunt stabilite în mod unilateral de către bancă, posibilităţile de negociere fiind extrem de reduse sau lipsind cu desăvârşire, singura posibilitate pe care o are clientul fiind de a semna sau nu contractul.

Rolul instanţei de judecată este acela de a pune în balanţă pe de o parte principiul forţei obligatorii a contractului, care este un principiu fundamental al dreptului privat şi pe de altă parte principiul bunei-credinţe şi cel al protecţiei consumatorilor, ca parte contractantă vulnerabilă şi susceptibilă de a fi supusă unor abuzuri.

Atunci când justul echilibru dintre aceste principii este rupt, instanţa este datoare să intervină, nu doar în temeiul dispoziţiilor legale existente „de lege lata”, atât în dreptul intern, cât şi în cel comunitar, ci şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii.

Supunând acestei analize clauzele repudiate de reclamant instanţa constată următoarele:

  1. Caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la articolele 8.1, 8.2, 9.1. şi 9.2. dincontractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C2204/1900/5088/13.09.2007.
  2. Clauzele prevăzute la art.8.1 şi 8.2 potrivit cu care dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii şi că poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută (ex: Euribo/Libor/Robor), fără a exista consimţământul împrumutatului şi de asemenea că, noul procent de dobândă va fi comunicat împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau cu confirmare de primire, după caz sau extras de cont trimis la adresa de corespondenţă specificată de acesta,împrumutatul este de acord că această metodă de notificare este suficientă şi renunţă la
    orice plângere şi orice opoziţie contestaţie ulterioară cu privire la faptul că această metodă
    a fost nepotrivită sau insuficientă, conţin o componentă abuzivă.

Componenta abuzivă este dată de faptul că aceste clauze nu sunt negociate direct cu consumatorul deoarece reclamantul nu a avut posibilitatea de a îi influenţa conţinutul, având doar dreptul de acceptat sau nu contractul de adeziune, cu clauze standard aplicabil de bancă în cazul acestui tip de credit, pe de o parte.

Pe de altă parte, banca nu avea posibilitatea de a majora dobânda decât cu acordul scris al consumatorului întrucât deşi în Anexa la Legea nr.193/2000, se prevede că „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.”, acest text legal este modificat implicit prin noile modificării aduse prin O.U.G. nr.174/2008.

Prin acest act normativ au fost aduse modificări mai multor acte normative din domeniu, generate de necesitatea transpunerii cât mai fidel a aquis-ul comunitar. Ordonanţa a fost publicată în Monitorul Oficial al României 795 din 27 noiembrie 2008 şi intrat în vigoare la 30 de zile de la publicare, conform art.VII adică la data de 27.12.2008.

Chiar dacă, contractul de credit este cu executare succesivă acesta trebuie să respecte şi noile reglementări întrucât în caz contrar se încalcă art.5 Cod civil de la 1865, în sensul că nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, cum este dreptul consumatorului.

Aceasta deoarece, deşi este adevărat că în dreptul civil este aplicabil principiultempus regit actum care presupune principiului neretroactivităţii legii, consacrat în art.1 Cod civil de la 1865 şi art.15 alin.2 din Constituţia României, cu excepţiile de rigoare şi anume retroactivitatea legii noi şi ultraactivitatea legii vechi, este de observat faptul că principiul de mai sus suferă o atenuare întrucât în această materie există dispoziţii de ordine publică, cele privind drepturile consumatorului, care impun incidenţa în derularea acestui tip de contract a dispoziţiilor legale ce sunt edictate pe parcurs.

Acest aspect rezultă fără echivoc din dispoziţiile art.1 din O.G. nr.21/1992, atât înainte de O.U.G.nr.17/2008 cât şi după, respectiv „Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.” art.1 din Legea nr.296/2004 privind Codul consumatorului, respectiv „Prezenta lege, denumită în continuare Codul, are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici şi consumatori, cu privire la achiziţionarea de produse şi servicii, inclusiv a serviciilor financiare, asigurând cadrul necesar accesului la produse şi servicii, informării lor complete şi corecte despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.” şi art.6, respectiv „Prevederile cuprinse în prezentul Cod sunt obligatorii pentru toţi consumatorii şi operatorii economici care efectuează acte şi fapte de comerţ, în condiţiile legii.”.

Aşadar, orice modificare în privinţa drepturilor consumatorului sunt obligatorii atât pentru contractele de credit ce vor fi încheiate dar şi pentru cele în vigoare, în afara excepţiilor prevăzute expres (cum ar fi art.95 din O.U.G. nr.50/2010) astfel că urmare acestor modificării, în O.G. nr.21/1992 s-a prevăzut în art.10 lit.f dreptul consumatorilor „de a plăti, pentru produsele sau serviciile de care beneficiază, sume stabilite cu exactitate, în prealabil; majorarea preţului, tarifului, taxelor, comisioanelor, dobânzilor, penalităţilor şi a altor eventuale costuri stabilite iniţial este posibilă numai cu acordul scris al consumatorului;”.

Prin urmare, acest text legal modifică implicit dispoziţiile din Anexa 1 la Legeanr.193/2000 sub aspectul posibilităţii modificării unilaterale a valorii altor taxe pentru servicii financiare, fără a avea în prealabil acordul consumatorului, în speţă fără acordul reclamantului.

Deşi pârâta a apreciat existenţa acordului reclamantului sau acceptarea tacită a acestuia cu privire la modificărilor aduse acestor clauze şi că sintagma „în funcţie de politica băncii” mai există în contract doar scriptic dar din punct de vedere juridic nu mai produce efecte şi nu mai poate avea caracter abuziv, instanţa constată contrariu, respectiv faptul că modificările invocate de bancă nu au fost acceptate de reclamant nici expres şi nici tacit.

Astfel, deşi notificarea adresată reclamantului în vederea modificării contractului a fost semnată de acesta în data de 13.09.2010, se observă că actul adiţional  din data de 20.09.2010 nu a fost semnat de reclamant aspect ce presupune că nu şi-a dat consimţământul fiind ca atare nul absolut pentru lipsa consimţământului scris, ca şi condiţie de valabilitate a contractului, condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil.

Totodată, acest act adiţional nu poate fi considerat ca fiind acceptat tacit de reclamant pentru următoarele considerente.

Potrivit art.95 din O.U.G. nr.50/2010, „Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 37^1, ale art. 66 – 69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50 – 55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66 – 71.” iar potrivit art.40 „Sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul creditorului să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional, acceptat de consumator. Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale. În cazul modificărilor impuse prin legislaţie, nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (1) este considerată acceptare tacită. În acest caz se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele impuse prin legislaţie. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislaţie sunt considerate nule de drept.”.

Or, este de observat că modificările actului adiţional propuse de bancă, în afară deart.67, nu privesc dispoziţiile din art.371 sau din art.66, 68 şi 69 care s-ar impune a fi aplicabile şi contractului de credit în curs încheiat de părţi şi pentru a cărui nesemnare atrage acceptarea tacită ci din contră, se referă la cu totul alte chestiuni contractuale.

În acest context, banca nu putea propune reclamantului o modificare unilaterală a contractului de credit cum ar fi modul decalcul al dobânzii, dobânda anuală efectivă, taxe şi comisioane altele decât cel privind rambursarea anticipată şi a aprecia că nesemnarea actului adiţional presupune o acceptare tacită deoarece art.40 nu se aplică în speţă în raporturile dintre părţi dat fiind faptul că, contractul de credit era în curs la apariţia ordonanţei de urgenţă.

În concluzie, menţiunile potrivit cu care dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii şi că poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută (ex: Euribo/Libor/Robor), fără a exista consimţământul împrumutatului şi de asemenea că, noul procent de dobândă va fi comunicat împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau cu confirmare de primire, după caz sau extras de cont trimis la adresa de corespondenţă specificată de acesta,împrumutatul este de acord că această metodă de notificare este suficientă şi renunţă la
orice plângere şi orice opoziţie contestaţie ulterioară cu privire la faptul că această metodă
a fost nepotrivită sau insuficientă sunt abuzive şi trebuie eliminate din contract.

  1. Clauzele prevăzute a art.9.1 şi 9.2 potrivit cu care s-a prevăzut că pentru creditul acordat banca percepe un comision de acordare de 2 % din suma iniţială şi un comision de rambursare anticipată de 2,50 % din suma rambursată anticipat total sau parţial, comision va fi plutit în valuta creditului şi că pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul comisioanelor, dobânzilor si ai tarifelor fără consimţământul împrumutatului iar noul nivel al comisioanelor va fi publicul în tariful de comisioane şi va fi afişat la sediile băncii, conţin de asemenea o componentă abuzivă.

În ce priveşte comisionul de acordare a creditului, instanţa consideră că perceperea unui comision doar pentru acordarea creditului, adică pentru simpla exercitare a obiectului pârâtei de activitate, într-un cuantum ridicat, de 2 % din valoarea totală a creditului, reprezintă un cost nejustificat, fără o contraprestaţie obiectivă din partea băncii şi în acelaşi sens, comisionul de rambursare anticipată a creditului de 2,50 % din suma rambursată anticipată total sau parţial, comision ce va fi plătit în valuta creditului, nu reprezintă o justificare obiectivă a perceperii acestui cost al creditului, elocvent fiind faptul că banca a şi renunţat la acest comision în propunerea făcută reclamantului de modificare a contractului de credit iniţial.

În ce priveşte posibilitatea ca banca să poată modifica nivelul comisioanelor, dobânzilor si ai tarifelor fără consimţământul împrumutatului, argumentele expuse mai sus de instanţă la analiza clauzei prevăzute la art.8.1 sunt deopotrivă valabile şi în acest caz cu aceeaşi argumentaţie.

În concluzie, instanţa consideră că aceste clauze sunt abuzive şi se impun a fi eliminate din contract în contextul în care a apreciat că reclamantul nu şi-a exprimat consimţământul şi nu a acceptat nici expres şi nici tacit actul adiţional propus de pârâtă.

Totodată, instanţa constată că referitor la comisionul de acordare a creditului de 2 %, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind restituirea lui este lipsită de interes de vreme ce reclamantul nu a solicitat restituirea acestuia.

  1. Convertirea în lei a monedei prin care se face plata creditului, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului.

În principiu, nu a existat şi nu există în prezent o limitare legală în privinţa monedei în care sistemul bancar român acordă credite consumatorilor ci doar limitării punctuale, impuse de politica fiecărui actor bancar din România, băncile fiind libere din acest punct de vedere să ofere creditării în orice monedă, naţională sau străină, în virtutea economiei de piaţă libere.

În cauză, moneda contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C2204/1900/5088/13.09.2007, a fost stabilită în moneda CHF, franc elveţian iar înart.12.2 din contract s-a prevăzut că rambursarea ratelor lunare se va efectua de către împrumutat în conturile curente ale acestuia deschise la bancă, în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul, acesta având dreptul să depună sumele datorate în orice altă monedă pentru care împrumutatul are deschis cont curent, caz în care banca are dreptul să realizeze conversia valutară începând cu ora 00  datei scadenţei lunare, folosind cursul de schimb valutar practicat de bancă la ceea dată.

Ulterior încheierii contractului, moneda CHF a avut o constantă apreciere faţă de moneda naţională, LEU-ul, prin mecanismul schimbului valutar necesar plăţii creditului împrumutatul fiind pus în situaţia de a plăti în prezent o rată lunară într-un cuantum mai mult decât dublu faţă de data încheierii creditului, o creştere efectivă de peste 100 % a sumelor de bani în lei necesare a achita rata stabilită în CHF.

Raportat la această stare de fapt, reclamantul solicită instanţei a analiza conformitatea contractului de împrumut în raport cu dispoziţiile dreptului consumatorului dar şi a dreptului civil intern.

Pornind în această analiză, instanţa constată că este dincolo de orice îndoială faptul că în raport de dispoziţiile art.4 alin.2 din Legea nr.193/2000, dispoziţia contractuală ce vizează modalitatea de rambursare a împrumutului prevăzută în art.12.2 din contract, reprezintă o clauză ce nu a făcut obiectul unei negocieri individuale deoarece a fost stabilită fără a da posibilitatea reclamantului să influenţeze natura ei, aşa cum am reţinut mai sus contractul de credit încheiat de părţi fiind unul standard preformulat iar condiţiile generale de acordare a respectivului credit în CHF fiind practicat de pârâtă în general pe piaţă la epoca acordării lui.

Apoi, această dispoziţie contractuală ce nu au fost negociată direct cu reclamantul este abuzivă în raport de dispoziţiile art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 prin prisma faptului că prin ea înseşi şi în lipsa altor prevederi contractuale creează în detrimentul reclamantului şi contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Acest dezechilibru este dat de suportarea în întregime a riscului valutar de către reclamant, risc valutar care nu este reglementat în nici un fel în contract, obligaţia de a rambursa creditul în moneda CHF, indiferent de evoluţia parităţii acestei monede străine cu moneda naţională, ducând la un efort financiar enorm din partea acestuia, plătind o rată lunară ce reprezintă în lei mai mult decât dublă în prezent, faţă de data încheierii contractului de credit.

Raportând comportamentul reclamantului la noţiunea de consumator mediu şi normal informat este mai mult decât evident faptul că acesta nu putea să prevadă o modificare radicală a cursului de schimb valutar pentru francul elveţian.

Această interpretare, instanţa o consideră a fi în acord şi cu practica Curţii Europene de Justiţie care în mod constant a apreciat că sistemul de protecţie pus în aplicare de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că în ceea ce priveşte puterea de negociere şi nivelul de informare al consumatorului, acesta se află într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08).

Având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său caracter abuziv.

În acest cadru, instanţa naţională trebuie să stabilească, ţinând cont de criteriile prevăzute la articolul 3 aliniatul 1 şi articolul 5 din Directiva 93/13 dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speţei, o astfel de clauză îndeplineşte criteriile bunei-credinţe, echilibrului şi transparenţei prevăzute de această directivă (Invitel, C-472/10, RWE Vertrieb, C-92/11).

Or, clauza respectivă nu îndeplineşte criteriile bunei credinţe, echilibrului şi transparenţei deşi în virtutea necesităţii existenţei unui echilibru contractual şi a executării convenţiilor cu bună credinţă, banca avea obligaţia de a asigura o protecţie adecvată consumatorului în oferirea acestui tip de contract de credit cu monedă în franc elveţian, sub aspectul modului în care este suportat riscul de credit eventual, obligaţia pe care a ignorat-o cu desăvârşire.

În plus, instanţa constată că se impune a reţine şi consideraţiile Curţii Europene de Justiţie în cauza Arpad Kasler împotriva OJZ din 30 aprilie 2014, C-26/13, situaţie identică cu cea pendinte.

În cauza respectivă, Curtea a răspuns la prima întrebare adresată, că articolul 4 aliniatul 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute decât în cazul în care se constată (ceea ce revine în sarcina instanţei naţionale să verifice având în vedere natura, economia generală şi prevederilor contractului, precum şi contextul său juridic şi factual) că respectiva clauză stabileşte o prestaţie esenţială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.

Făcând o analiză necesară în cauză aşa cum a stabilit Curtea şi dat fiind şi apărările pârâtei în acest sens, instanţa constată că riscul valutar nu intră în termenul „obiectul principal al contractului”.

Astfel, articolul 4 aliniatul 2 din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 8 din aceasta permite statelor membre să prevadă, în legislaţia prin care se transpune această directivă, că „aprecierea caracterului abuziv” nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziţie, respectiv cele care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Or, obiectul principal al unui contract de împrumut, cel de credit bancar fiind o specie a acestuia, se rezumă la acordarea unei sume de bani pentru care împrumutatul trebuie să plătească o dobândă ca preţ al împrumutului, celelalte obligaţii contractuale fiind adiacente, accesorii.

Aceasta mai cu seamă că ţinând cont şi de caracterul derogatoriu al articolului 4 aliniatului 2 din Directiva 93/13 şi de cerinţa unei interpretării stricte a dispoziţiei respective care rezultă din acesta, clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul acestei dispoziţii, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale al acestui contract şi care îl caracterizează, în speţă suma împrumutată şi preţul ei.

Prin urmare, clauzele care au un caracter accesoriu (cum ar fi moneda şi modalitatea de plată) în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual  nu pot fi circumscrise noţiunii „obiect principal al contractului” în sensul articolului 4 aliniatul 2 din directivă.

Apoi, chiar dacă această interpretare nu ar fi acceptată, aceea că moneda şi modalitatea de plată au un caracter accesoriu, este de observat că atât articolului 4 aliniatul 2 din Directiva 93/13 cât şi art.4 alin.6 din Legea nr.139/2000 prevăd că excepţia se aplică doar în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, condiţie care nu este îndeplinită în cauză pentru considerentele de mai jos, pe care instanţa le va expune în analiza răspunsului Curţii la a doua întrebare adresată în cauza AK împotriva OJZ din 30 aprilie 2014.

Aşadar, Curtea a răspuns la a doua întrebare adresată că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca, contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, în baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea cer îl priveşte.

Analizând prin prisma acestei dispoziţii clauza în discuţie şi problema riscului valutar instanţa constată că reclamantul nu a fost în nici un fel informat în cadrul negocierilor contractului că în viitor, costul creditului poate creşte foarte mult din cauza evoluţiei pe piaţa valorilor mobiliare a cursului de schimb la vânzare şi cursului de schimb valutar la cumpărare ale monedei străine CHF astfel, şi să poate evalua consecinţele economice, potenţial semnificative, pentru el.

Inexistenţa informării este evidentă prin faptul că banca ca şi profesionist nu a adus la cunoştinţă reclamantului cursului valutar al francului elveţian pe perioadele anterioare contractării creditului. Se observă că un franc elveţian avea la data de 31.12.2004 o paritate de 4,24 lei iar ulterior, această paritate a scăzut, ajungând la data de 28.05.2007 la 1,979 lei. În acelaşi timp, o atare evoluţie a acestei monede nu i se putea cerere a fi fost cunoscută de către reclamant ce era un neprofesionist.

Or, este foarte clar că banca a avut cunoştinţă despre fluctuaţia foarte mare a acestei monede străine în raport cu moneda naţională, de caracterul ei valutar instabil dar nu a informat reclamantul de posibilitatea revenirii acesteia la o valoare ca ceea anterioară încheierii creditului cu consecinţa inevitabilă a creşterii costului creditului.

Practic, prin faptul că în politica sa bancară, pârâta a hotărât să acorde credite în franci elveţieni începând cu anul 2006, monedă străină ce se afla la o paritate scăzută faţă de moneda naţională la acel moment dat dar care avea antecedente în privinţa creşterii acestei parităţi, a reprezentat un mecanism de captaţie a consumatorilor atraşi de condiţiile facile de creditare dar care în mod real nu ar fi contractat un atare credit dacă ar fi fost informaţii de instabilitatea valutară a acestei monede străine sau ar fi contractat un atare credit dacă în contract s-ar fi prevăzut că riscul valutar va fi suportat echitabil de ambele părţi.

În speţă, banca nici nu a informat reclamantul cu privire la instabilitatea valutară a francului elveţian şi nici nu a prevăzut în contract o clauză privind suportarea eventualului risc valutar de către ambele părţi, fiind evident faptul că dacă banca şi-a fi îndeplinit aceste obligaţii legale, reclamantul ar fi cunoscut consecinţele economice ce le-ar suporta şi ar fi putut cântării oferta în cunoştinţă de cauză.

În fine, Curtea a răspuns la a treia întrebare adresată că articolul 6 aliniatul 1 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că într-o situaţie în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Mai exact, Curtea a raţionat că într-o situaţie precum cea în litigiu, nu rezultă că articolul 6 aliniatul 1 din Directiva 93/13 s-ar opune ca instanţa naţională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, acest lucru fiind pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13.

În sensul celor arătate de Curte, instanţa consideră că în cazul dat, nimic nu este mai adecvat pentru a substitui echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre părţi, iar nu să anuleze contractul ce conţine această clauză abuzivă (în acest sens Hotărârea Perenicova et Perenic, C-453/10, punctul 31 precum şi Hotărârea Banca Espanol de Credito, punctul 40), deci nimic nu este mai adecvat decât să convertească în RON contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr.C2204/1900/5088 acordat reclamantului, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 13.09.2007, urmând ca plata acestuia să se facă în continuare în lei, cu dobânda practicată în prezent de bancă la acest tip de credite, cu monedă în leu românesc.

Această soluţie este impusă în opinia instanţei şi de dreptul intern, mai exact de dispoziţiile art.1271 din Noul cod civil, act normativ aplicabil aşa cum am arătat mai sus datorită faptului că materia dreptului consumatorului conţine dispoziţii de ordine publică aşa cum rezultă din reglementarea internă dar şi comunitară (Hotărârea Banca Espanol de Credito, punctul 68) dar aplicabil şi în raport de dispoziţiile art.6 alin.6 din noul cod care dispun că dispoziţiile legii noi sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din regimul general al bunurilor, în speţă dreptul de creanţă şi indirect dreptul de proprietate al reclamantului, vizat de ipoteca cu care a garantat rambursarea creditului de nevoi personale.

Aşadar, dispoziţiile art.1271 dispun că „Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei. Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună: a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte. Dispoziţiile alin.2 sunt aplicabile numai dacă: a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc; d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.”.

Literatura juridică a apreciat că fundamentul relaţiei dintre obligativitatea contractului şi impreviziunea se regăseşte în comentariul oficial al proiectului european „Principles of European Contract Law” şi anume, ideea de „contractual justice” (justiţie contractuală), însemnând a considera just ca, în lipsă de prevedere contractuală, cheltuielile şi costurile determinate de o situaţie imprevizibilă să nu cadă în sarcina unei singure părţi.

În speţă, cu puterea evidenţei se constată că obligaţia reclamantului a devenit excesiv de oneroasă – cumpărarea monedei CHF cu lei româneşti la o valoare mai mare de peste 100 % decât la data încheierii contractului de credit -, datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor – moneda CHF a avut o apreciere radicală faţă de moneda naţională, LEU-ul, prin mecanismul schimbului valutar necesar plăţii creditului -, aspect ce face vădit injustă obligarea reclamantului la executarea obligaţiei în continuare în această modalitate deoarece: această împrejurare a intervenit după încheierea contractului; schimbarea împrejurărilor şi întinderea lor nu au putut fi prevăzute în mod rezonabil de reclamant prin prisma noţiunii de consumator mediu şi normal informat şi în lipsa unei informări obiective din partea băncii; reclamantul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor întrucât în contract nu este menţionat nimic în privinţa riscului valutar; reclamantul a încercat negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului prin mediere şi de asemenea prin negociere directă dar aşa cum rezultă din actele adiţionale depuse la dosar, nu a obţinut decât suspendarea pe perioade de câte 6 luni a plăţii în întregime a ratei lunare, urmând să plătească o parte din aceasta iar după expirarea perioadei de suspendare, sumele rămase neachitate să fie cumulate şi împărţite în mod egal pe lunile rămase din perioada de creditare. Practic, reclamantul nu a obţinut decât o amânare a plăţii creditului, conţinutul acestuia sub aspectul întinderii sumei împrumutate şi a suportării riscului valutar rămânând neschimbat.

Rezultă aşadar, necesitatea adaptării contractului ca soluţie la această impreviziune şi ca soluţie la restabilire a echilibrului real dat de necesitatea egalităţii dintre părţile contractante în ipoteza existenţei unei clauze abuzive şi înlăturării ei din contract.

Apoi, un alt argument în sprijinul acestei soluţii adoptate de instanţă, este şi cel referitor la fundamentul adoptării de către Parlamentul European şi a Consiliului a Directivei 2014/17/UE.

Indiscutabil că acest act normativ are efect viitoare şi trebuie implementat de către statele membre până în anul 2016, dar ce este important şi totodată esenţial, este viziunea comunităţii europene în materia protecţiei dreptului consumatorilor, generată de situaţia de fapt constatată în anii anteriori în domeniul creditelor acordate în monedă străină.

Printre obiectivele acestei directive este şi acela de a asigura un nivel ridicat de protecţie pentru consumatorii care încheie contracte de credit pentru bunuri imobile, apreciindu-se că ar trebui să se aplice printre altele şi creditelor garantate cu un bun imobil, indiferent de scopul creditului (cazul în speţă – not.inst.).

De asemenea, se relevă faptul că urmare a riscurilor semnificative aferente împrumuturilor în valută străină, este necesar să se prevadă măsuri pentru a asigura faptul că, consumatorii sunt conştienţi de riscul pe care şi-l asumă şi că, consumatorul are posibilitatea de a-şi limita expunerea la riscul ratei de schimb valutar pe durata creditului. Riscul ar putea fi limitat fie acordând consumatoruluidreptul de a converti moneda creditului, fie prin alte măsuri.

Totodată, statele membre au considerat că soluţia de convertire a monedei străine în care a fost acordat creditul într-o monedă alternativă trebuie să fie un drept al consumatorului sau că trebuie să existe în vigoare garanţii pentru a limita riscul ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit.

În acest context, instanţa conchide că nimic nu o împiedică să adopte şi în prezent soluţia de convertire a monedei străine în moneda naţională pentru considerentele expuse mai sus, respectiv pe considerentele de practică a instanţei comunitare şi pe considerente de legislaţie internă în materia dreptului consumatorului şi a dreptului civil, soluţie echitabilă, pe deplin justificată şi în concordanţă cu finalitatea Directivei 93/13.

Pentru toate aceste argumente de fapt şi de drept instanţa va admite acţiunea precizată şi va constata caracterul abuziv al conţinutului clauzei prevăzută la art.8.1 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecănr.C2204/1900/5088/13.09.2007 care prevede sintagma „….Dobânda este variabilă în conformitate cu politica Băncii. Dobânda poate fi modificată unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută fără a exista consimţământul împrumutatului…..” şi va dispune înlăturarea acestuia din contract, va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art.8.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr.C2204/1900/5088/13.09.2007şi va dispune înlăturarea acesteia din contract, va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art.9.1 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr.C2204/1900/5088/13.09.2007 şi va dispune înlăturarea acesteia din contract, va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art.9.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr.C2204/1900/5088/13.09.2007şi va dispune înlăturarea acesteia din contract,  va obliga pârâta să convertească în RON contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecănr.C2204/1900/5088 acordat reclamantului, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 13.09.2007, urmând ca plata acestuia să se facă în continuare în lei, cu dobânda practicată de bancă în prezent la acest tip de credit în monedă naţională şi în fine,  va respinge excepţia prescripţiei ca lipsită de interes.

În temeiul art.453 alin.1 NCPC, va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată date de onorariu de avocat şi cheltuieli de mediere.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

 

Admite cererea precizată de reclamantul CDA în contradictoriu cu pârâta OBN prin mandatar OBR S.A.

Constată caracterul abuziv al conţinutului clauzei prevăzută la art.8.1 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr.C2204/1900/5088/13.09.2007care prevede sintagma „….Dobânda este variabilă în conformitate cu politica Băncii. Dobânda poate fi modificată unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută fără a exista consimţământul împrumutatului…..” şi dispune înlăturarea acestuia din contract.

Constată caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art.8.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr.C2204/1900/5088/13.09.2007 şi dispune înlăturarea acesteia din contract.

Constată caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art.9.1 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr.C2204/1900/5088/13.09.2007 şi dispune înlăturarea acesteia din contract.

Constată caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art.9.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr.C2204/1900/5088/13.09.2007 şi dispune înlăturarea acesteia din contract.

Obligă pârâta să convertească în RON contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr.C2204/1900/5088 acordat reclamantului, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv 13.09.2007, urmând ca plata acestuia să se facă în continuare în lei.

Respinge excepţia prescripţiei ca lipsită de interes.

Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 18.12.2014.

 

            PREŞEDINTE                                                                 GREFIER

                        TB                                                                                  MB

Red. B.T./02.02.2015.

Dact. B.M./ex..4

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *