Calitatea Procesuala Pasiva

1. Preliminarii. Definirea noţiunii de calitate procesuală

Determinarea calităţii procesuale a părţilor, problemă cu multiple implicaţii pe plan procesual, poartă în ştiinţa dreptului procesual-civil denumirea de legitimare procesuală (legitima-tio ad causam). Numai acea persoană care are calitate procesuală va putea fi parte în proces, exercitînd acţiunea civilă. A determina calitatea juridică procesuală înseamnă a identifica atît persoana căreia legea îi acordă dreptul la acţiune în sens activ (legitimare activă), cît şi persoana împotriva căreia acţiunea se îndreaptă (legitimare pasivă).

Calitatea procesuală este strîns legată atît de conceptul de acţiune civilă cît şi de acela de parte în procesul civil. Atunci cînd vorbim de calitate procesuală şi ne întrebăm cine trebuie să aibă o astfel de cailitate, ne gîndim la partea din proces, calitatea procesuală fiind deci una din condiţiile necesare pentru ca o persoană să fie parte în procesul civil; iar cînd ne întrebăm care este conţinutul acestei noţiuni, ne gîndim la acţiune, căci cel care este parte şi are această calitate poate să exercite acţiunea civilă. Acţiunea civilă „nu se poate concepe fără elementul ei subiectiv, care este reprezentat prin părţile litigante. . ,“.

Noţiunii de calitate procesuală i se conferă în literatura juridică accepţii diferite, ceea ce ne determină să stăruim asupra acestei chestiuni, pentru a preciza conţinutul ei printr-o definiţie din perspectiva dreptului procesual civil. Aceasta întrucît nu se poate trata excepţia lipsei de calitate procesuală fără o precizare a însăşi obiectului ei, care nu este altul decît calitatea procesuală, sau mai bine-zis, lipsa ei.

într-o primă accepţie, termenul de calitate procesuală desemnează poziţia în care părţile participă într-un proces, poziţie determinată de raportul de drept material dedus judecăţii. Astfel, în acest sens se vorbeşte de calitatea de creditor, debitor, proprietar, posesor etc.

într-o a)ltă accepţie, noţiunea de calitate este folosită pentru a determina modul de participare a părţilor în proces. Astfel, o persoană poate participa într-un proces civil în nume propriu, atunci cînd acţiunea este promovată şi exercitată chiar de către titularul dreptului lâ acţiune, sau în calitate de reprezentant al

altei persoane. în acest sens este folosită noţiunea de calitate în art. 112 c. pr. civ.

Uneori, pentru definirea noţiunii de callitate procesuală — şi aceasta a fost opinia dominantă în secolul trecut — în literatura juridică se face şi astăzi legătura între persoana reclamantului şi titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii, precum şi între persoana pîrîtului şi cel obligat în raportul juridic de drept substanţiali, subliniindu-se necesitatea identificării acestor categorii de persoane.

Noţiunea de calitate procesuală se identifică uneori şi cu capacitatea procesuală de exerciţiu, deşi aceasta din urmă, aşa cum s-a subliniat în literatura juridică, se determină în general, potrivit dreptului comun, pe cînd calitatea procesuală se determină in concreto, în măsura în care reclamantul o justifică prin cererea de chemare în judecată.

Privită din perspectivă procesuală, calitatea de parte în proces a mai fost definită în literatura juridică ca fiind „îndreptăţirea, respectiv obligaţia legală a unei persoane (fizice sau juridice), de a figura într-un anumit proces în calitate de parte”.

într-o lucrare mai recentă, încercîndu-se o redefinire a calităţii procesuale, considerată ca o condiţie pentru ca o persoană să poată participa la proces, dar distinctă de dreptul substanţial supus judecaţii, se afirmă că aceasta presupune „justificarea dreptului sau obligaţiei unei persoane de a participa ca parte în procesul civil”. Dealtfel, instanţa de judecată nici n-ar putea, în faza de început a procesului şi nici a dezbaterilor judiciare, să stabilească şi să se pronunţe în sensul existenţei sau inexistenţei dreptului subiectiv dedus judecăţii, acest lucru urmînd să-l facă abia prin hotărîrea judecătorească, pe care o va pronunţa la finele procesului. în consecinţă, în această concepţie, reclamantul, care are sarcina de a-şi justifica propria calitate procesuală dar şi pe aceea a pîrîtului, va expune în cererea de chemare în judecată împrejurările de fapt şi de drept pe baza cărora se va verifica dacă el şi pîrîtul au calitate procesuală,

dar aceste împrejurări „sînt numai ipotetice”, exactitatea lor urmînd a fi verificată de instanţă pe parcursul procesului.

Faţă de această opinie, care, indiscutabil, surprinde anumite realităţi, se impun cîteva obiecţii.

în primul rînd, dacă calitatea procesuală constă în justificarea de către reclamant a dreptului şi obligaţiei unei persoane de a participa ca parte în proces, prin împrejurări de fapt şi de drept expuse în cererea de chemare în judecată, înseamnă că, de fapt, calitate procesuală are oricine, şi numai de el depinde dacă şi-o asumă într-un proces concret, prin afirmarea faptului că i s-a încălcat un drept de către pîrît. Calitatea procesuală, în această ordine de idei, nu are o existenţă de sine stătătoare obiectivă, în afară şi independent de atitudinea subiectivă a unei persoane, astfel că ea nici n-ar mai trebui considerată o condiţie cerută pentru a fi parte în .proces, oricine putîndu-şi-o asuma printr-o manifestare de voinţă proprie. De altfel, şi autorul la care ne referim, arată că, practic, dreptul de a reclama în justiţie izvorăşte din dreptul constituţional de petiţionare, şi acesta aparţine oricărei persoane, astfel că deşi se încearcă o delimitare a calităţii procesuale de capacitatea procesuală, în ultima analiză, în această optică, ele par a se identifica, de vreme ce orice persoană are calitate procesuala, cu condiţia de a avea capacitate de folosinţă. Este adevărat — se arată — că pentru exerciţiul acţiunii este nevoie de capacitate de exerciţiu, numai că, în opinia noastră, nici nu se poate concepe calitatea de parte fără exerciţiul acţiunii, personal sau prin reprezentant.

în al doilea rînd, aşa cum însuşi autorul a cărui opinie o discutăm arată, împrejurările de fapt şi de drept pe care reclamantul le afirmă în cererea de chemare în judecată, şi care ar constitui conţinutul calităţii procesuale, sînt numai ipotetice, căci instanţa de judecată urmează să stabilească, pe baza probelor ce va administra în proces, dacă sînt reale sau nu. în consecinţă, continuînd raţionamentul, calitatea procesuală reprezintă ceva ipotetic, care poate să existe sau nu, împrejurare care nicidecum nu se poate stabili la începutul procesului, cum ar fi firesc, dacă ea este considerată o condiţie pentru a participa ca parte în proces. Dacă prin hotărîrea judecătorească, în urma probelor şi dezbaterilor ce vor urma, se va stabili că n-a existat, ne întrebăm: cum au participat persoanele în cauză în proces, de vreme ce nu au avut calitatea de parte?

în al treilea rînd, din existenţa sau inexistenţa calităţii de parte decurg, evident, anumite drepturi şi obligaţii; or, în concepţia pe care o discutăm, de vreme ce orice persoană capabilă îşi poate asuma calitatea de parte în proces, şi chiar mai mult, să confere o atare calitate şi altei persoane (pîrîtului de exemplu), înseamnă că se recunoaşte că oricine poate să-şi confere drepturi şi obligaţii sieşi şi altor persoane prin proprie voinţă, ceea ce, credem, este inadmisibil.

Această tendinţă de a rupe noţiunea de calitate procesuală de raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii şi de a-i conferi un statut pur procesual are la bază, indiscutabil, anumite observaţii exacte, numai că, în opinia noastră, concluzia care se trage din ele nu este cea justă.

în ce ne priveşte, recunascînd dificultatea definirii şi conturării conţinutului exact al acestui concept, folosit de altfel, precum am arătat, în multiple sensuri în literatura juridică, considerăm că nu se poate absolutiza această autonomie a calităţii procesuale de dreptul substanţial dedus în judecată; calitatea procesuală, dacă nu se confundă în totalitate cu dreptul substanţial, rezidă în ultimă analiză într-un raport de conexitate cu acest drept, ce se concretizează, de altfel, în interesul pe care partea trebuie să-l justifice de a acţiona în justiţie, şi care este o condiţie comună atît pentru a fi parte în proces, cît şi pentru exerciţiul acţiunii.

Pentru elucidarea problemei se cuvine să subliniem mai întîi specificul activităţii judiciare, a procesului în genere, în cadrul căruia toate chestiunile ce fac obiectul litigiului, pînă la rămî-nerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti, stau sub semnul provizoratului; numai această hotărîre validează sau nu toate elementele deduse judecăţii: drepturi, interese, obligaţii. în altă ordine de idei, procesul se raportează neapărat la drepturi şi obligaţii de drept substanţial, el neputîndu-se desfăşura în van; societatea însăşi, neputînd recunoaşte şi abilita o activitate lipsită de o anume finalitate, care în cazul nostru este concretizată în realizarea unor drepturi sau interese legitime ale cetăţenilor. Pentru a declanşa şi întreţine această activitate procesuală, în formele prescrise de lege, se cer anumite condiţii, pe care instanţa le verifică în cursul procesului, avînd pentru aceasta nevoie de mai multe sau mai puţine elemente de fapt cu semnificaţie juridică. Problema care se pune este aceea a determinării momentului cînd aceste condiţii trebuie să fie prezente. S-ar părea că condiţiile cerute pentru a fi parte în proces trebuie să existe dintru început, fără ele neputîndu-se declanşa activitatea judiciară.

Aceasta, este valabil însă, în opinia noastră, numai în privinţa capacităţii procesuale, care este o chestiune exterioară procesului, un atribut al persoanei fizice sau juridice, susceptibilă de a fi verificată de la început, iar în lipsa ei, acţiunea nu poate primi curs. Calitatea procesuală nu poate fi însă verificată, orice accepţiune i-am da, şi aici ajungem la esenţa problemei: raportul în care partea ce se adresează justiţiei se află cu dreptul substanţial dedus judecăţii necesită verificări, administrări de probe, iar concluzia definitivă se va trage numai odată cu pronunţarea ho-tărîrii. întrebarea care se pune este dacă aceste verificări privesc raportul de drept substanţial dedus judecăţii sau alte chestiuni, străine lui, şi care s-ar putea considera a fi conţinutul, pur procesual, autonom al calităţii procesuale. Răspunsul nu poate fi decît în sensul că deşi dezlegarea problemei calităţii procesuale nu trebuie confundată cu dezlegarea fondului, iar verificările privesc totuşi elemente legate intim de raportul juridic dedus judecăţii, cuprinse în motivele de fapt şi de drept ale acţiunii. Raportul de drept procesual, care presupune şi existenţa calităţii procesuale, se justifică fie prin suprapunerea calităţii de parte în proces cu aceea de parte în raportul juridic de drept substanţial, fie printr-o anumită conexitate a persoanei în cauză cu acesta, care conferă acea îndreptăţire de a participa la proces.

Dacă nu a existat dreptul subiectiv material al cărui titular să fie reclamantul, şi el s-a adresat totuşi justiţiei, acţiunea se va respinge, inexistenţa calităţii procesuale, care se suprapune de astă dată cu inexistenţa dreptului, fiind deci constatată prin hotărîrea finală. De altfel, în sistemele moderne de drept, tocmai datorită celor expuse mai sus, primirea acţiunii nu este condiţionată de verificarea prealabilă a calităţii procesuale. S-ar putea spune că în aceasta ipoteză, acea persoană a avut totuşi calitatea de parte, de vreme ce va fi obligată, în sensul art. 274 c. pr. civ., la cheltuieli de judecată. Nu împărtăşim o atare opinie, căci aşa cum am arătat, verificarea calităţii procesuale nu se poate face, cel mai adesea, de la început, iar prin hotărîrea de respingere a acţiunii s-a constatat tocmai lipsa acesteia. Faptul că totuşi cererea s-a adresat instanţei şi s-au efectuat anumite activităţi concretizate în acte procesuale se explică prin dreptul constituţional de petiţionare, care conferă oricărei persoane, dreptul de a se adresa inclusiv organelor de justiţie; dar cum nu în toate cazurile se justifica un atare exerciţiu, instanţa poate respinge acţiunea, nerecunoscîndu-i acelei persoane calitatea de

a fi parte în proces şi de a obţine concursul organelor de justiţie.

Evident, în cazul acţiunilor în constatare negativă nu este vorba de validarea prin hotărîrea judecătorească a raportului juridic a cărui inexistenţă se cere a fi constatată, dar partea îşi ocroteşte, incontestabil, un drept sau interes legitim al ei, care nu s-ar putea realiza dacă acel raport juridic a cărui inexistenţă se urmăreşte a fi stabilită ar exista într-adevăr, precum susţine persoana chemată în judecată. Calitatea procesuală nu rezultă, în acest caz, din raportul juridic a cărui inexistenţă constituie obiectul acţiunii, ci în acel interes al părţii de a-şi ocroti dreptul său, care n-ar putea coexista cu acela ce constituie obiectul acţiunii. Argumentele deduse, din specificul unor atare acţiuni, în sensul desprinderii calităţii procesuale de substanţa sa de drept material, sînt numai formale.

De asemenea, în cazul acţiunilor constitutive de drepturi, calitatea procesuală rezultă nu din existenţa a priori a unui raport juridic de drept substanţial, acesta stabilindu-se, în cazul admiterii acţiunii, abia pentru viitor, ci tocmai în interesul recunoscut de lege părţii în cauză, privitor la un astfel de raport juridic, determinat de legătura obiectivă cu acesta.

în concluzie, considerăm că prin calitate procesuală se înţelege interesul îndreptăţit al unei persoane de a cere concursul justiţiei, ce izvorăşte din încălcarea unui drept propriu sau din-tr-un raport — recunoscut de lege — de conexitate cu acel drept.

După cum se observă, calitatea procesuală, se confundă cu interesul îndreptăţit de a acţiona, fiind totuna cu dreptul la acţiune, fie că denumim calitatea procesuală ca îndreptăţire de a reclama în justiţie.

în general, în literatura juridică, interesul este identificat cu folosul practic, imediat, material sau moral pe care partea îl

urmăreşte şi pe care trebuie să-l justifice pentru a putea exercita acţiunea civilă sau a efectua un anume act procesual. în realitate, interesul este o categorie care desemnează nevoile şi trebuinţele materiale sau morale ale individului, ori preocuparea de a realiza sau obţine ceea ce este necesar, de folos. Pe plan juridic, interesul de a acţiona în justiţie apare ca fiind determinat de încălcarea, violarea, negarea unui drept, sau de starea sa de incertitudine, înfăţişîndu-se ca o nevoie de a acţiona către atingerea unui scop ori realizarea unui folos care poate consta în înlăturarea încălcării, obligarea unor persoane la a recunoaşte un drept, acoperirea unei pagube, refacerea unui act procesual, anularea lui etc. Dacă o atare nevoie, trebuinţă, există, i se recunoaşte acelei persoane dreptul de a acţiona în justiţie, ea avînd deci calitate procesuală. Accepţia dată, aşadar, în literatura juridică, noţiunii de interes realizează o deplasare a sensului său către scopul, finalitatea urmărită, deşi mai degrabă interesul trebuie privit ca reprezentarea conştientă a nevoii de a acţiona, ca stimul către atingerea unui rezultat, folos etc.

în majoritatea cazurilor, părţile din procesul civil se suprapun cu părţile din raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii. Se poate întîmpla însă ca interesul subiectiv să nu corespundă interesului obiectiv al societăţii de a acorda protecţie, prin intermediul organelor de justiţie, numai drepturilor sau situaţiilor recunoscute de lege, astfel că cererea de chemare în judecată să fie introdusă de persoane al căror interes să nu fie ocrotit de lege sau care au o reprezentare greşită cu privire la drepturile lor. Declanşarea activităţii procesuale prin introducerea cererii de chemare în judecată nu poate fi, evident, oprită, căci „scopul teoretic şi practic al oricărui drept la acţiune este de a aduce înaintea judecăţii verificarea în fapt a ceea ce se pretinde şi de a clarifica printr-o hotărîre incertitudinea determinată de afirmaţiile şi susţinerile contradictorii făcute de părţile litigante”. Acţiunea va fi respinsă în atare situaţii, după ce s-a clarificat că persoana care a acţionat în justiţie nu a avut calitate procesuală, întrucît nu a existat un interes subiectiv concordant cu interesul obiectiv, general, care să fie ocrotit de lege. Dreptul de a se adresa justiţiei şi de a sta în judecată, în atare situaţii, are ca fundament dreptul constituţional de petiţionare, care însă nu poate fi confundat cu calitatea procesuală,

primul existînd a priori, ca atribut al oricărei persoane, iar cea de-a doua se stabileşte abia cu ocazia judecăţii. S-ar putea cel mult accepta, pentru ipoteza că o persoană a întreţinut activitatea procesuală pînă cînd s-a constatat că nu are calitate procesuală, că ea a fost parte în sens formal sau procesual, potrivit concepţiei care priveşte noţiunea de parte în lumina a două accepţiuni, în sens procesual şi în sens material. în realitate însă, hotărîrea judecătorească de respingere a acţiunii pentru lipsa de calitate procesuală a constatat că în acest caz nu este vorba de nevoia ocrotirii unui drept sau interes legitim, lipsind calitatea procesuală, invalidîndu-se deci retroactiv dreptul de a cere concursul organelor de justiţie care, iniţial, ca posibilitate, este recunoscut oricărei persoane capabile.

Raportul juridic de drept procesual nu se suprapune însă exact raportului de drept substanţial dedus judecăţii; calitatea procesuală nefiind nici ea identică cu dreptul. De pildă, locatarul unui imobil poate cere evacuarea altui locatar, dacă acesta din urmă, prin comportarea sa, face imposibilă convieţuirea sau împiedică folosirea normală a locuinţei reclamantului (art. 24 lit. b din Legea nr. 5/1973); printr-un astfel de proces, dacă acţiunea se admite, urmînd să înceteze raportul de Jocaţiune dintre pîrît şi proprietarul imobilului, raport de drept substanţial în cadrul căruia reclamantul nu a fost parte, dar el are calitatea de parte într-un proces al cărei conţinut este determinat de interesul legitim, recunoscut de lege, de a putea folosi în condiţii corespunzătoare propria locuinţă, pe care o deţine în virtutea altui raport juridic de Iocaţiune. Poziţia reclamantului faţă de raportul juridic dedus judecăţii are la l>ază relaţia de conexi-tate cu acel raport, careţi permite să-l iiupună judecăţiiDacă acelaşi locatar ar chema in judecată pe un altul, din alt imobil, a cărui comportare este la fel necorespunzătoare, dar aflat la o distanţă apreciabilă de locuinţa sa, el nu ar avea calitate procesuală, acţiunea lui urmînd să fie respinsă pentru acest motiv, ceea ce ne determină să conchidem că este deci atributul instanţei să determine, de la caz la caz, calitatea procesuală a părţilor, în funcţie de datele concrete ale fiecărei cauze.

în general, atunci cînd părţile din proces se identifică în persoana părţilor din raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii, se vorbeşte de o legitimare procesuala ordinară, iar

cînd calitatea de parte este recunoscută de lege altor organe sau persoane, se vorbeşte de o legitimare procesuală extraordinară. Dacă ne raportăm la persoana care introduce cererea de chemare în judecată, vorbim de o legitimare procesuală activă, iar dacă ne raportăm la persoana chemată în judecată, ne referim la o legitimare procesuală pasivă.

Atît în cazul legitimării procesuale ordinare, cît şi al legitimării celei extraordinare, sarcinla justificării calităţii procesuale, atît active cît şi pasive, revine reclamantului. Interesul său de a acţiona în justiţie, care constituie conţinutul legitimării procesuale active, constă în apărarea unui drept sau a unei situaţii ocrotite de lege, contestate sau încălcate de către pîrît, iar al pîrîtului constă în apărarea propriilor drepturi pe care le opune reclamantului, izvorîte din raportul juridic substanţial dedus judecăţii sau din legătura cu acesta.

2. Calitatea procesuală în unele situaţii speciale

Aşa cum am arătat mai sus, legea recunoaşte, în unele situaţii, dreptul de a participa în proces unor categorii de organe şi persoane care apără în justiţie nu drepturi proprii, ci ale altor persoane, conferindu-Ie deci calitate procesuală fie activă, fie pasivă. în aceste cazuri, calitatea procesuală îşi are izvorul în interesul societăţii de a protegui drepturile unor categorii de persoane într-un mod deosebit, astfel încît atunci cînd acestea nu manifestă destulă diligenţă sau nu sînt în măsură să-şi realizeze propriile drepturi, sarcina apărării prin mijloâcele specifice justiţiei este preluată de anumite orgjane ale statului, ca procurorul, autoritatea tutelară etc.

a) Legitimarea procesuală a procurorului

Art. 45 c. pr. civ., care reglementează participarea procurorului în procesul civil, permite acestuia să pornească orice acţiune civilă, în afară de cele strict personale, să participe la orice proces în oricare fază a desfăşurării lui, cu condiţia ca participarea să fie necesară pentru apărarea intereselor statului, ale organizaţiilor obşteşti sau ale oamenilor muncii. De asemenea, el poate să exercite, în condiţiile legii, căile de atac şi să ceară executarea silită a hotărîrii judecătoreşti. în consecinţă, formele de partficipare a procurorului în procesul civil constau în:

— intentarea şi susţinerea acţiunii pe tot parcursul procesului;

— participarea sau intervenţia într-un proces început;

— exercitarea căilor legtale de atac şi

— cererea executării silite a hotărîrii.

Deşi în literatura juridică s-au exprimat şi alte opinii în legătură cu calitatea procesuală a procurorului, opinia dominantă este aceea că el are calitatea de parte în procesul civil. în

legătură însă cu conţinutul specific al calităţii procesuale a procurorului, explicaţiile date ni se par nesatisfăcătoare.

Pornindu-se de la concepţia dualistă asupra calităţii procesuale, se susţine că, de vreme ce procurorul nu este titularul dreptului subiectiv material dedus judecăţii, el ar avea calitate procesuală, dar nu în sens material, ci numai în sens procesual.

într-o altă opinie, potrivit căreia calitatea procesuală este un concept unirâr al cărei conţinut este însă pur procesual, rupt de substanţa sa de drept material, procurorul are calitatea de parte ca oricare altă persoană, de vreme ce, potrivit art. 41 c. pr. civ., „orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată”.

în opinia noastră, cum am arătat şi mai sus, calitatea procesuală a procurorului constă în interesul recunoscut de lege de a apăra în justiţie drepturile altor persoane, dacă aceasta corespunde intereselor m’ai generale ale societăţii, de apărare a legalităţii socialiste. îndreptăţirea de a fi parte în proces îi este recunoscută. aşa cum rezultă expres din prevederile art. 45 c. pr. civ., „dacă socoteşte că aceasta este necesar pentru apărarea intereselor statului, ale organizaţiilor obşteşti sau ale oamenilor muncii”.

Calitatea procesuală fiind o condiţie pentru a participa ca parte în proces şi de asemenea pentru exerciţiul acţiunii civile, existenta ei este supusă controlului instanţei de judecată, inexistenţa ei putînd fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu, pe cale de excepţie procesuală. Se pune, aşadar, întrebarea dacă instanţa de judecată are căderea să verifice existenţa calităţii procesuale a procurorului şi dacă părţile, Ia rîndul lor, pot, pe cale de excepţie, invoca inexistenţa ei.

Din analiza testului art. 45 c. pr. civ. rezultă că, dată fiind poziţia specială a procurorului, determinată de sarcina de supraveghere a legalităţii şi de faptul că el nu este titular al dreptului dedus judecăţii, în privinţa calităţii 3ale procesuale trebuie avute în vedere trei elemente:

— apărarea unui drept al unei persoane;

— dreptul şi acţiunea să nu aibă caracter strict personal;

— participarea procurorului să fie necesară pentru apărarea intereselor statului, ale organizaţiilor obşteşti sau ale oamenilor muncii.

în literatura juridică se vizează, în general, sub aspectul posibilităţii de control a instanţei de judedată, numai interesul social ca o condiţie pentru participarea procurorului în proces. Opinia dominantă este aceea că numai procurorul este chemat să aprecieze, de la caz la caz, dacă participarea sa în proces este de natură să apere interesele statului, ale organizaţiilor obşteşti sau ale oamenilor muncii. Nici instanta de judecată şi nici părţile din proces nu pot controla această apreciere, acţiunea nepu-tînd fi respinsă, aşadar, pentru nejustificarea unui atare intertes social.

Calitatea procesuală a procurorului este însă cenzurabilă din perspectiva celorlalte două elemente, al apărării unui drept sau interes legitim al unei persoane şi al lipsei caracterului strict personal al acelui drept.

Apărarea unui drept sau interes legitim este o chestiune generală în orice proces, astfel că verificarea acestei condiţii se va face la fel ca în cazul oricărei alte părţi din proces, mai dificilă fiind însă determinarea cu exactitate a faptului dacă acel drept are sau nu un caracter strict personal.

în determinarea caracterului strict personal al acţiunilor la care se referă art. 45 c. pr. civ., s-au folosit mai multe criterii, nici unul nefiind însă recunoscut ca avînd o valoare absolută. în mod firesc s-a pornit de la natura drepturilor deduse judecăţii, căci deşi art. 45 c. pr. civ. vorbeşte de acţiuni cu caracter strict personal, evident, acţiunea împrumută caracterul dreptului pe care-1 apără, considerîndu-se că drepturile personale nepatri

moniale, spre deosebire de cele patrimoniale, ar avea un caracter strict personal.

Acest criteriu a fost respins însă de alţi autori, care au considerat că ar avea caracter personal acele acţiuni care nu se transmit moştenitorilor”, cum este bunăoară acţiunea în stabilirea paternităţii.

în privinţa acţiunilor în stabilirea filiaţiei s-a avut în vedere, ca un criteriu în determinarea caracterului lor personal, faptul că intentarea lor presupune anumite aprecieri de ordin personal, pe care nu le poate face decît titularul dreptului.

în fine, s-a mai susţinut că nu au caracter strict personal acele acţiuni care pot fi exercitate şi de către alte persoane sau organe decît titularul dreptului.

Din discuţiile purtate în literatura juridică se observă tendinţa de a se recunoaşte calitatea procesuală procurorului în vederea promovării unor acţiuni care, fiind intim legate de persoana care este titulară a dreptului, sînt considerate strict personale, dacă prin aceasta se urmăreşte ocrotirea unor drepturi sau interese ale unor persoane care singure nu o pot face, dată fiind situaţia lor specială, sau cînd un puternic interes social reclamă aceasta.

Astfel, în legătură cu acţiunile privind stabilirea filiaţiei, potrivit art. 52 şi 59 c. fam., cu toate că se recunoaşte că în general au un caracter strict personal şi deci nu pot fi intentate de procuror, se susţine că, ele, deşi aparţin copilului — în marea majoritate a cazurilor fiind exercitate prin reprezentant legal, copilul fiind minor, iar reprezentantul putînd să neglijeze din anumite motive exercitarea acţiunii —, trebuie recunoscut şi procurorului dreptul de a intenta acţiunea, mai ales că termenele de prescripţie ale unor atare acţiuni sînt scurte şi ar putea fi uşor depăşite.

în cazul desfacerii înfierii, deşi art. 81 c. fam. nu enumera printre subiecţii unei atare acţiuni şi procurorul, se consideră că de vreme ce li se acordă dreptul de a cerc desfacerea înfierii — dacă ea nu mai este în interesul celui înfiat — unui larg cerc de persoane şi organe de stat, în temeiul art. 45 c. pr. civ. şi procurorul are legitimare procesuală activă pentru a intenta o astfel de acţiune.

Acţiunile în anularea căsătoriei şi înfierii vor putea fi de asemenea exercitate şi de către procuror, întrucît nulitatea absolută ocroteşte un interes general, neputînd fi deci considerată o chestiune strict personală.

Acţiunea în contestarea recunoaşterii paternităţii, potrivit art. 58 c. fam., poate fi intentată de orice persoană, ceea ce înseamnă că va putea fi exercitată şi de procuror, îndreptăţirea ?a pentru înlăturarea unei situaţii necorespunzătoare adevărului, în ce priveşte statutul civil al unei persoane, fiind de necontestat.

Mai delicată este problema în cazul acţiunii în tăgada paternităţii, care potrivit art. 54 c. fam. poate fi intentată numai de soţ, fiind deci considerată ca acţiune strict personală. Această acţiune presupune anumite aprecieri personale pe care nu este în măsură să le facă decît soţul mamei, împrejurare care, coroborată cu prevederea expresă a art. 54 c. fam., impune concluzia că ea nu poate fi promovată de procuror. Au fost însă relevate în literatura juridică anumite situaţii în care soţul mamei, pre-zumat a fi tatăl copilului, în pofida realităţii evidente că, date fiind anumite împrejurări, nu poate fi tatăl copilului născut de soţia sa, nu intenta sau nu avea posibilitatea să intenteze acţiunea în tăgada paternităţii, astfel că s-ar impune, de lege ferenda, să i se recunoască procurorului legitimarea procesuală necesară

intentării unei atare acţiuni. în astfel de situaţii, interesul major urmărit este acela ca statutul civil al persoanei să reflecte realitatea, în aşa fel încît prezumţia de paternitate să nu se fundamenteze numai pe o aparenţă. De altfel, adesea, în astfel de cazuri, nu se poate efectua nici recunoaşterea de paternitate din partea adevăratului tată, şi nici acţiunea în stabilirea paternităţii nu poate fi intentată de către mamă, ceea ce nu slujeşte interesului minorului.

în legătura cu legitimarea procesuală a procurorului, se cuvine să precizăm poziţia sa aparte, deosebită de a celorlalte părţi din proces, determinată de împrejurarea că el este organ al statului însărcinat cu supravegherea respectării legii. Poziţia sa distinctă apare şi în cazul în care el exercită acţiunea civilă, cînd deci participă ca parte principală în proces, raportat la pri-cipiul disponibilităţii, dar mai ales atunci cînd ia parte la proces ca parte alăturată.

Potrivit art. 45 al. 2 c. pr. civ., titularul dreptului, în cazul în care acţiunea a fost pornită de procuror, introdus fiind în proces, se va putea folosi de prevederile art. 246 c. pr. civ., re-nunţînd la acţiunea astfel promovată, la dreptul dedus în justiţie, putînd să încheie şi o tranzacţie, pentru a pune astfel capăt procesului. Cu alte cuvinte, dreptul conferit procurorului de a exercita acţiunea civilă nu aduce atingere principiului disponibilităţii, însă procurorul se poate opune la actele de dispoziţie ale titularului dreptului, dacă acestea sînt contrare legii sau regulilor de convieţuire socială, tocmai pentru că are misiunea specifică de a veghea asupra respectării legii.

în cazul intervenţiei procurorului în procesul civil, deşi folosirea noţiunii de parte alăturată — pentru a se face deosebirea de situaţia cînd el promovează acţiunea şi cînd este considerat parte principală — a fost criticată, credem că ea este sugestivă tocmai pentru relevarea poziţiei distincte a procurorului în această ipoteză, cînd însăşi legitimarea sa procesuală are alt conţinut, în adevăr, de astă dată, în privinţa calităţii sale procesuale avem în vedere numai îndreptăţirea de a apăra interesele statului, ale organizaţiilor obşteşti sau ale oamenilor muncii, dreptul dedus

judecăţii este cuprins în conţinutul calităţii procesuale recunoscută părţii care exercită acţiunea, drept faţă de care poziţia procurorului este alta decît în situaţia în care a înţeles ca el însuşi să pornească acţiunea. Procurorul nu este ţinut nici de astă dată să-şi justifice acest interes de a participa în proces, astfel că nici instanţa şi nici părţile nu ar putea invoca, pe calea excepţiei de procedură, lipsa calităţii sale procesuale.

b) Legitimarea procesuală a autorităţii tutelare şi a altor organe ale administraţiei de stat

Legea conferă legitimare procesuală activă şi autorităţii tutelare, precum şi altor organe ale administraţiei de stat, în vederea exercitării unor acţiuni referitoare la raporturi juridice de dreptul familiei în care ele nu sînt părţi, pentru a se asigura o cît mai deplină proteguire a acestor raporturi.

Cazurile în care autoritatea tutelară are calitate procesuală sînt numai cele expres determinate de lege, neputîndu-se extinde prin analogie şi la alte situaţii, că autoritatea tutelară are calitatea procesuală de a cere stabilirea pensiei de întreţinere pentru copiii minori, în cazul în care părintele în îngrijirea că

ruia se află nu o face, deşi nu există un text care să prevadă expres dreptul ei de a lua o atare iniţiativă.

Calitatea procesuală a autorităţii tutelare izvoreşte, de această dată, din prevederile art. 108 c. fam., potrivit cărora ea este obligată şi îndreptăţită să exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului. De altfel, dreptul de a cere stabilirea şi modificarea pensiei de întreţinere este organic legat de celelalte acţiuni pe care autoritatea tutelară le poate excrcita în vederea ocrotirii intereselor copiilor minori.

Direcţiile pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale au de asemenea, potrivit art. 10 din Legea nr. 25/1976, calitatea procesuală de a exercita acţiunile privind obligarea, prin hotărîre judecătorească, la muncă a persoanelor care refuză sistematic să se încadreze într-o muncă utilă.

Potrivit art. 974 c. civ., creditorii au posibilitatea ca pe calea acţiunii oblice să exercite acţiunile patrimoniale privitoare la drepturi aparţinînd debitorului lor, dacă acesta nu le exercită singur.

c. Legitimarea extraordinară pasivă a unor persoane

Pînă acum ne-am referit numai la situaţiile în care calitatea activă de parte în proces e recunoscută altor organe şi persoane decît cele care sînt titulare în raporturile juridice deduse judecăţii. Legislaţia noastră cunoaşte însă şi situaţii de legitimare pasivă extraordinară. Astfel, în cazul răspunderii civile delictuale, deşi regula este că răspunzătoare pentru fapta cauzatoare de prejudiciu — şi deci pîrîte, în proces, sînt persoanele care au comis fapta ilicită —, prin art. 1000 al. 2—4 s-au creat cîteva ex-

capţii, instituindu-se răspunderea pentru altul. Părinţii, institutorii, meşteşugarii răspund pentru faptele ilicite ale copiilor, elevilor şi ucenicilor, iar comitenţii pentru prepuşi. Prin aceasta, ei dobîndesc o calitate procesuală pasivă.

Concluzia care se desprinde în privinţa conţinutului calităţii procesuale este că acesta trebuie analizat prin prisma interesului particular al unei persoane cu privire la un raport juridic de drept substanţial, care trebuie să fie concordant cu interesul obiectiv al societăţii de a acorda sprijin prin mijloacele specifice ale justiţiei, în realizarea şi ocrotirea unor drepturi. Ea este recunoscută excepţional, în virtutea legii şi unor organe şi persoane, care fără să-i reprezinte pe titularii dreptului în proces, au abilitarea de a acţiona în apărarea acestui drept, activitatea lor răspunzînd unor cerinţe de ordin mai general ale societăţii, în acord, de altfel, cu cele individuale.

3. Transmiterea calităţii juridice procesuale

Calitatea procesuală a unei părţi poate fi uneori transmisă, în cursul procesului, unei alte persoane, care n-a participat pînă atunci la proces. Această transmitere a calităţii procesuale este strîns legată, de cele mai multe ori, de transmiterea drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul raportului juridic litigios. Bunăoară, în cazul în care o parte din proces moare, procesul va continua cu moştenitorii acesteia, care vor lua locul antecesorului lor.Prin transmiterea calităţii procesuale înţelegem deci trecerea calităţii procesuale de la persoana care o deţine asupra unei alte persoane, care primeşte în acest mod fie legitimarea activă, fie legitimarea pasivă de a continua procesul.

Transmiterea drepturilor procesuale se poate face numai cu privire la acele drepturi care nu sînt nemijlocit legate de persoană, cu excepţia cazurilor în care legea însăşi permite continuarea procesului început de către moştenitorii titularului dreptului dedus judecăţii. Transmiterea calităţii procesuale poate fi legală, atunci cînd, prin lege, se dă posibilitatea trecerii drepturilor procesuale asupra altor persoane, care pînă atunci n-au figurat în proces, şi convenţională, cînd transmiterea drepturilor procesuale are loc în urma înţelegerii intervenite între părţile din proces şi un terţ.

Cazurile de transmitere legală sînt:

a) Succesiunea. în cazul morţii uneia din părţile din proces, locul ei este luat de moştenitorii săi, după ce au acceptat moştenirea. Aceştia vor continua procesul avînd poziţia procesuală a antecesorului lor de drept. De regulă, moştenitorii pot prelua calitatea procesuală a antecesorului lor de drept numa în cazul acţiunilor cu caracter patrimonial. Ei nu pot dobîndi calitatea autorului lor in acţiunile cu caracter strict personal, cum ar fi, spre exemplu, calitatea de reclamant sau sau de pîrît într-un proces de divorţ. în acest caz, “raporturile juridice izvorîte din căsătorie încetează prin însăşi moartea uneia din părţi. acestea avînd ca racterul unor raporturi intuitu personae.

b) Reorganizarea persoanelor juridice. Potrivit prevederilor art. 40 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, acestea din urmă încetează de a mai avea fiinţă prin comasare (absorbţie şi fuziune) şi divizare (totală sau parţială), în principiu, în cazul comasării şi al divizării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice se transmit, potrivit art. 46—48 din acelaşi decret, persoanelor juridice succesoare, în raport cu bunurile primite. în consecinţă, persoana juridică care a dobîndit, total sau în parte, bunurile persoanei juridice comasate sau divizate, va prelua, după caz, calitatea de reclamantă sau de pîrîtă în procesele în care a figurat ca atare antecesoarea sa.

Transmiterea calităţii juridice procesuale pe cale convenţională se produce atunci cînd în cursul procesului are loc:

a) Cesiunea de creanţă, prin care o parte transmite celeilalte un drept de creanţă, iar cesionarul dobîndeşte legitimare procesuală activă faţă de debitorul cedat. Procesul se va purta deci în continuare între cesionar şi debitorul cedat;

b) Preluarea datoriei sau cesiunea de datorie. Aceasta reprezintă convenţia prin care debitorul transmite datoria sa unei alte persoane, care rămîne obligată faţă de creditor. Dacă o astfel de convenţie a intervenit după începerea procesului, calitatea

procesuală de pîrît va trece asupra persoanei care s-a substituit debitorului iniţial;

b) Vînzarea bunurilor litigioase, care constă în vînzarea unor bunuri asupra cărora se poartă un proces. Dobînditorul unor astfel de bunuri va obţine, după caz, calitatea de reclamant sau de pîrît, după cum vînzătorul a avut, la rîndul său, una sau alta din aceste calităţi.

Din punctul de vedere al raportului juridic de drept civil material, transmiterea calităţii procesuale poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular, după cum este vorba de transmiterea tuturor drepturilor şi obligaţiilor, a unei fracţiuni din acestea, sau de drepturi şi obligaţii privind bunuri determinate, întinderea calităţii procesuale a persoanelor ce dobîndesc anumite drepturi fiind variabilă, în funcţie de întinderea drepturilor subiective dobîndite.

în toate cazurile, cel care dobîndeşte astfel calitatea procesuală preia procesul în starea în care se află în momentul transmisiunii, judecata făcîndu-se de acum înainte în contradictoriu cu persoana sa. Actele procesuale săvîrşite faţă de antecesorul său de drept îi vor fi deci opozabile.

Codul de procedură civilă se referă, prin mai multe texte, la transmiterea calităţii procesuale. Astfel, art. 243 c. pr. civ. prevede că dacă una din părţi decedează, judecata pricinii se suspendă de drept, cu excepţia cazului în care se cere termen pentru introducerea moştenitorilor în proces, sau instanţa numeşte ua curator special care să-i reprezinte pe moştenitori pînă la intrarea lor în proces (art. 87 pct. 10 c. pr. civ.). Tot astfel, potrivit art. 301 al. 4 c. pr. civ., dacă moartea părţii intervine înăuntrul termenului de recurs, acesta se întrerupe, fiind necesară o nouă comunicare a hotărîrii, pe numele moştenitorilor, la ultimul domiciliu al părţii decedate. Dacă decesul părţii intervine în faza executării silite, potrivit art. 397, 398 c. pr. civ. executarea va putea continua împotriva succesorilor numai după o nouă încunoştiinţare a acestora, la domiciliul unde s-a deschis succesiunea.

4. Condiţiile de invocare şi soluţionare a excepţiei lipsei de calitate procesuală

Sarcina indicării şi justificării calităţii procesuale o are reclamantul, în ceea ce-1 priveşte atît pe el, cît şi calitatea procesuală

a pîrîtului, prin expunerea stării de fapt în cererea de chemare în judecată, din care să reiasă că interesul său de a se adresa justiţiei este îndreptăţit de faptul că pîrîtul i-a încălcat sau contestat un drept, care dacă nu ar fi proteguit în justiţie, el, reclamantul, ar suferi un prejudiciu.

Excepţia lipsei de calitate procesuală este tocmai mijlocul procesual prin care părţile din proces sau instanţa de judecată din oficiu semnalează lipsa calităţii procesuale a uneia din părţi, adică fie inexistenţa încălcării unui drept izvorît dintr-un raport juridic de drept material, fie inexistenţa unei legături de conexitate cu un astfel de raport, care să-i confere îndreptăţirea acelei persoane de a sta în judecată, fie lipsa abilitării pe care legea o conferă în mod excepţional unor persoane străine de raportul juridic de drept substanţial, pentru ocrotirea unor drepturi legitime ale unor persoane sau apărarea unui interes social. Se cuvine să facem distincţie între lipsa calităţii procesuale pro-priu-zise şi lipsa calităţii de reprezentant la care se referă art. 161 c. pr. civ. De altfel, codul de procedură civilă se referă expres numai la lipsa calităţii de reprezentant, fără să vizeze calitatea procesuală propriu-zisă, acest din urmă concept fiind creaţia literaturii juridice, care deopotrivă consideră că lipsa calităţii procesuale duce la respingerea acţiunii. Art. 112 pct. 2, c. pr. civ., referindu-se la conţinutul cererii de chemare în judecată, vorbeşte de „calitatea juridică în care părţile stau în judecată atunci cînd nu stau în numele lor propriu“, iar art. 161 c. pr. civ. menţionează de asemenea dovada calităţii de reprezentant a uneia din părţi. în cazul verificării calităţii de reprezentant, care poate fi provocată tot pe calea excepţiei procesuale, se vizează, aşadar, numai existenţa împuternicirii date de cel în drept persoanei care-1 reprezintă în proces. Aceasta nu înseamnă însă că în persoana celui reprezentat nu va trebui verificată calitatea procesuală propriu-zisă, în sensul dacă acesteia i s-a încălcat un drept sau nu, dacă este vorba de reclamant sau de pîrît, dacă în adevăr acesta din

urmă este acel care a încălcat sau a adus atingere dreptului reclamantului. în ipoteza lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a pornit acţiunea, instanţa nu va trece la respingerea acesteia ca fiind făcută de o persoană fără calitate, ea fiind obligată mai întîi, potrivit art. 161 c. pr. civ., să acorde un termen pentru ca reprezentantul părţii să facă dovada împuternicirii sale, iar dacă nici astfel nu a fost îndeplinită lipsa, va anula cererea. Aceste dispoziţii îşi au aplicabilitate şi în instanţa de recurs.

în aplicarea prevederilor art. 161 c. pr. civ., practica judiciară este constantă în a aprecia că actele de procedură îndeplinite de către o persoană fără calitate procesuală pot fi însuşite de partea litigantă interesată. Cel Jn drept va putea astfel însuşi o acţiune introdusă de o persoana făra calitate procesuală, sau un soţ va putea introduce, deşi nu a fost parte în proces, în termen legal, o cale de atac împotriva hotărîrii judecătoreşti pronunţată în    defavoarea celuilalt soţ, care-şi va putea    însuşi

calea de atac    semnînd cererea în    condiţiile legii. Tot astfel, s-a decis că o    contestaţie nu poate    fi respinsă, chiar    dacă    e făcută de o persoană fără calitate procesuală, atîta timp cît a intervenit o abilitare înainte de încheierea dezbaterilor}.

Pe linia acestor interpretări s-a pus problema dacă recursul declarat de o persoană fără calitate procesuală poate fi însuşit de către partea interesată, şi în caz afirmativ, pînă cînd? S-a arătat că partea interesată poate să-şi însuşească calea de atac exercitată de o persoană fără calitate procesuală, însă acest lucru nu poate fi făcut oricînd în cursul instanţei de recurs, ci numai în cadrul termenului legal de recurs. O parte care a decăzut din dreptul de a declara recurs nu va mai putea ratifica recursul formulat de terţ, deoarece a admite teza contrară ar însemna implicit admiterea posibilităţii de a se eluda dispoziţiile imperative ale art. 301 c. pr. civ..

Excepţia lipsei de calitate procesuală propriu-zisă, fiind o excepţie de fond şi făcînd de prisos cercetarea fondului pricinii, potrivit art. 137 c. pr. civ., deşi poate fi invocată oricînd în

cursul procesului, este indicat să fie ridicată cît mai devreme, pentru a împiedica unirea nejustificată a excepţiei cu fondul. Deşi gcntru soluţionarea excepţiei urmează să se facă cercetări în legătură cu raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii, pentru verificarea îndreptăţirii celui care a introdus acţiunea de a cere sprijinul justiţiei în apărarea drepturilor sale, precum şi cu privire la faptul dacă pîrîtul este cel care a încălcat sau contestat aceste drepturi, obiectul excepţiei nu se confundă cu dezlegarea fondului, deoarece nici calitatea procesuală nu se suprapune dreptului material, cum nici raportul juridic procesual nu se suprapune întotdeauna celui de drept substanţial. De aici izvorăşte interesul de a se soluţiona excepţia lipsei de calitate procesuală înaintea fondului. Inexistenţa interesului subiectiv recunoscut, pentru a atrage concursul justiţiei în apărarea dreptului material dedus judecăţii, face de prisos dezlegarea în fond a raporturilor juridice dintre reclamant şi pîrît, acţiunea urmînd a fi respinsă în acest caz, prin admiterea excepţiei, ca fiind făcută de o persoană fără calitate procesuală. Tot astfel, în cazul în care se va constata că nu cel chemat în judecată a încalcat sau contestat dreptul reclamantului, acţiunea, prin admiterea excepţiei de procedură, va fi respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei nersoane fără calitate procesuală.

în privinţa subiecţilor care pot invoca excepţia lipsei de calitate procesuală, arătăm că, în primul rînd, aceasta o poate face pîrîtul prin întîmpinare, la prima zi de înfăţişare, dacă întîmpinare nu s-a depus, dar şi mai tîrziu, în cursul judecăţii. Excepţia poate fi invocată şi de celelalte părţi, de procuror, dacă participă la judecată, precum poate fi invocată şi din oficiu, de către instanţa de judecată.

Prin admiterea excepţiei lipsei de calitate procesuală, instanţa de judecată va respinge acţiunea fie ca fiind făcută de o persoană fără calitate procesuală, fie ca fiind îndreptaţă împotriva unei persoane fără o atare calitate. în prezent, legislaţia .noastră nu oferă posibilitatea evitării consecinţelor lipsei de calitate procesuală prin substituirea procesuală a persoanei care nu are calitate procesuală cu aceea care îndeplineşte această condiţie, cu excepţia intervenţiei forţate reglementată de art. 64—66 c. pr. civ., cînd, cu acordul reclamantului, pîrîtul poate^ fi scos din proces pentru a se introduce titularul dreptului, dacă acesta

recunoaşte că are această calitate.

Dacă excepţia lipsei de calitate procesuală invocată de una din părţi în urma verificărilor efectuate, va fi găsită neîntemeiată, instanţa de judecată o va respinge printr-o încheiere inter-locutorie, continuînd judecata. în situaţia în cape excepţia nu a fost invocată nici în faţa instanţei de fond, nici a celei de recurs, pronunţîndu-se o hotărîre faţă de o persoană fără calitate procesuală, o atare hotărîre va putea fi atacată pe calea recursului extraordinar, pentru scoaterea ei din vigoare.

Detalii: http://legeaz.net/dictionar-juridic/exceptia-lipsei-de-calitate-procesuala