Cauza Micu Contra Romaniei-Cedo Conditii Precare-Avocat Cuculis

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA din 8 februarie 2011, definitivă la 8 mai 2011,
în Cauza Micu împotriva României
(Cererea nr. 29.883/06)
Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute de art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Micu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Elisabet Fura, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 18 ianuarie 2011,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.

PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 29.883/06 îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean suedez, domnul Sorin Dan Micu (reclamantul), a sesizat Curtea la 19 iulie 2006, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, este reprezentat de Sabin Marius Gentimir, avocat în Timişoara. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge în special de inechitatea procedurii penale împotriva lui şi de relele condiţii de detenţie suferite în mai multe închisori din România.
4. La 5 februarie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
5. Guvernul suedez, căruia i s-a transmis o copie a cererii, în temeiul art. 44 § 1 a) din Regulamentul Curţii, şi-a exprimat dorinţa de a fi informat asupra unei eventuale decizii finale ori asupra unei hotărâri pronunţate în prezenta cauză.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a născut în anul 1959 şi domiciliază în Timişoara.
7. La 22 februarie 2003, Poliţia Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti l-au arestat pe P.R.D. La chestionarea de către poliţie, P.R.D. deţinea asupra sa o anumită cantitate de comprimate de ecstasy. Interogat de poliţie asupra provenienţei acestora, P.R.D. a declarat că le primise în ianuarie 2003 de la reclamant pentru a facilita transferul acestora către Statele Unite ale Americii. În urma declaraţiei sale, poliţia a chestionat mai multe persoane, inclusiv reclamantul.
A. Interogarea reclamantului
8. La 24 februarie 2003, P.R.D. l-a sunat pe reclamant şi l-a chemat la o întâlnire într-un restaurant în apropiere de Braşov. La întâlnire, reclamantul a fost ridicat, încătuşat şi percheziţionat de poliţia din Braşov. Automobilul acestuia a fost percheziţionat. Apoi, acesta a fost condus la sediul Poliţiei Braşov.
9. Reclamantul a solicitat asistenţă din partea unui avocat ales, respectiv B.R. Dintr-un proces-verbal întocmit la aceeaşi dată reiese că între orele 19,00 şi 21,00 parchetul încercase să îl contacteze telefonic pe avocatul B.R., însă telefonul său mobil era închis. Reclamantul nu a semnat procesul-verbal.
10. Dat fiind că parchetul dorea să îl interogheze pe reclamant în aceeaşi zi, V.M. a fost numit avocat din oficiu pentru a-l asista pe reclamant. Reclamantul nu a semnat împuternicirea în favoarea lui V.M.
11. Parchetul l-a interogat pe reclamant despre legăturile sale cu P.R.D. Informat că P.R.D. declarase că primise de la el comprimatele de ecstasy, reclamantul a negat faptele.
12. Printr-un proces-verbal din aceeaşi dată, parchetul l-a informat pe reclamant că era învinuit de comiterea infracţiunii de trafic de droguri. Reclamantul a fost informat totodată cu privire la drepturile sale procedurale, inclusiv acela de a fi asistat de un avocat. Reclamantul şi avocatul delegat din oficiu au semnat procesul-verbal respectiv. Interogat din nou despre legăturile sale cu P.R.D., reclamantul a reluat primele sale declaraţii şi a negat implicarea sa în traficul de droguri denunţat de P.R.D.
13. Reclamantul a fost transferat la sediul Poliţiei Bucureşti.
14. Încă de la chestionarea sa, reclamantul a solicitat autorităţilor să fie informată Ambasada Suediei. Potrivit dosarului, la 28 august 2003, organele de cercetare au informat Ambasada Suediei despre măsurile luate împotriva reclamantului.
B. Acuzaţiile reclamantului de rele tratamente
15. Prin Ordonanţa din 25 februarie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus reţinerea reclamantului. Printr-o nouă ordonanţă emisă la aceeaşi dată, parchetul a dispus arestarea preventivă pentru o perioadă de 30 de zile, cu începere de la 26 februarie 2003.
16. Reclamantul a fost interogat din nou cu privire la relaţiile sale cu P.R.D., în prezenţa lui E.C., avocatul numit din oficiu. Împuternicirea pentru avocatul respectiv nu a fost semnată de reclamant. Acesta din urmă a declarat că îşi menţine declaraţia din 24 februarie 2003. La aceeaşi dată, reclamantul a fost confruntat cu P.R.D. şi a negat că i-ar fi dat stupefiante. Procesul-verbal de confruntare a fost semnat de E.C., avocatul delegat din oficiu.
17. Reclamantul afirmă că, în timpul interogatoriului şi în zilele următoare, poliţistul F.G. l-a supus constant la presiuni, sub ameninţarea aplicării unor rele tratamente, ca să cedeze psihic şi să declare ceea ce dorea să audă. F.G. l-ar fi considerat „trădător de ţară“ pe motiv că renunţase la cetăţenia română pentru cea suedeză. Şi ceilalţi poliţişti prezenţi la interogatoriu l-ar fi insultat. Reclamantul adaugă că poliţistul F.G. l-a ameninţat cu expulzarea în Statele Unite ale Americii, unde risca o pedeapsă grea cu închisoarea pentru trafic de droguri. Poliţistul i-ar fi spus că, dacă mărturisea o parte din faptele imputate, autorităţile române ar avea competenţa să desfăşoare ancheta şi că expulzarea sa nu ar mai fi necesară. Acesta i-ar mai fi spus că, dacă ar accepta să fie reprezentat de avocatul Z.V., o cunoştinţă a lui F.G., în schimbul sumei de 20.000 dolari americani, ancheta ar putea avea un final favorabil pentru el, de exemplu o pedeapsă cu închisoarea cu suspendare.
18. La 3 martie 2003, reclamantul l-a mandatat pe B.R. pentru a-l reprezenta în cursul procedurii. La 11 martie 2003, reclamantul a fost interogat de parchet în prezenţa avocatului ales. Acesta a declarat că în ianuarie 2003 îi trimisese lui P.R.D. un colet cu comprimate despre care credea că sunt steroizi pentru sportivi, pentru ca acesta să organizeze transportul lor către Canada. Acesta a mărturisit că în perioada 1999–2000, el însuşi organizase transportul de comprimate de steroizi către Statele Unite ale Americii şi Canada. Declaraţia a fost semnată de avocatul ales şi de reclamant, fără obiecţii.
19. La 20 martie 2003, reclamantul a făcut o nouă declaraţie în prezenţa avocatului ales, în care a descris participarea la un transport de comprimate de ecstasy din Germania în România în 2002.
20. La 31 iulie 2003, reclamantul l-a mandatat pe avocatul Z.V. să îl reprezinte în procedură, însă a renunţat la serviciile acestuia atunci când cazul a fost trimis spre judecată la instanţă. Reclamantul a fost asistat în restul procedurii de avocaţii săi aleşi.
C. Plângerea penală împotriva anchetatorilor de poliţie
21. La 26 octombrie 2005, reclamantul a introdus la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o plângere penală împotriva procurorului M.D.M. care condusese urmărirea penală împotriva sa, împotriva poliţistului F.G. şi a altor poliţişti din Poliţia Bucureşti. Acesta îi acuza de abuz în serviciu, rele tratamente, arestare nelegală şi cercetare abuzivă, tortură şi furt. Procurorului M.D.M. îi reproşa că prezentase în rechizitoriu o situaţie de fapt care era defavorabilă lui şi contrară dovezilor din dosar. Acesta a precizat că în timpul interogatoriilor sale din 25 februarie 2003, F.G. îl ameninţase cu violenţe fizice şi îl considerase „trădător de ţară“. Acesta a precizat că, în cele 5 luni de anchetă, M.D.M. şi F.G. exercitaseră presiuni asupra lui pentru a-l determina să mărturisească infracţiunile imputate. În această privinţă, a precizat că fusese ameninţat cu extrădarea în Statele Unite ale Americii, că nu a avut acces la un avocat ales în primele sale zile de detenţie şi că i se promisese o soluţie favorabilă a cazului dacă accepta să fie reprezentat de avocatul Z.V. În fine, acesta afirmă că F.G. îi confiscase ilegal telefoanele mobile şi că agenţii de poliţie îl insultaseră.
22. Prin Ordonanţa din 1 octombrie 2007, Parchetul a dispus, pentru M.D.M., neînceperea urmăririi penale în privinţa tuturor capetelor de acuzare şi a dispus disjungerea cauzei în privinţa faptelor imputate lui F.G. şi transferul acesteia la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Rezoluţia a fost comunicată reclamantului la 5 octombrie 2007. Reclamantul nu a contestat-o nici la prim-procurorul parchetului, nici la tribunal, aşa cum avea dreptul în temeiul art. 278 şi 2781 din Codul de procedură penală ( CPP ).
23. Între timp, la 20 iulie 2006, reclamantul a reiterat plângerea penală împotriva lui M.D.M. şi F.G. la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
24. Prin Ordonanţa din 20 august 2007, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa tuturor capetelor de acuzare în ceea ce îl priveşte pe M.D.M. şi neînceperea urmăririi penale în privinţa capetelor de cerere referitoare la arestarea nelegală, cercetarea abuzivă şi tortură faţă de F.G. În ceea ce priveşte acuzaţiile reclamantului conform cărora F.G. îi confiscase în mod ilegal telefoanele mobile şi îi incitase pe ceilalţi poliţişti să profereze injurii, parchetul a înaintat plângerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Se preciza că cercetarea trebuia să vizeze capetele de cerere de abuz în serviciu, rele tratamente şi furt.
25. Prin Ordonanţa din 31 august 2007, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a decis transferul plângerii împotriva lui F.G. la Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Reclamantul nu a contestat ordonanţa.
26. În urma contestaţiei reclamantului, prin Rezoluţia din 8 octombrie 2007, procurorul şef de secţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat Rezoluţia din 20 august 2007, citată anterior. Acesta a luat act de faptul că nu existau indicii că M.D.M. şi F.G. ar fi comis faptele invocate în cadrul anchetării reclamantului.
27. La 18 octombrie 2007, rezoluţia a fost comunicată reclamantului. Acesta nu a formulat plângere în instanţă împotriva rezoluţiei, în temeiul art. 2781 din CPP.
28. Părţile nu au informat Curtea despre soluţionarea capetelor de cerere din plângerile penale ale reclamantului încă pendinte în faţa instanţelor naţionale.
D. Procedura penală împotriva reclamantului
29. La 16 iulie 2003, parchetul a prezentat reclamantului materialul de urmărire penală, indicându-i faptele imputate şi încadrarea juridică a acestora.
30. În urma rechizitoriului din 29 iulie 2007, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti l-a trimis pe reclamant în judecată în faţa Tribunalului Bucureşti, pentru comiterea infracţiunilor de organizare a introducerii în ţară de droguri de mare risc şi de trafic de droguri de mare risc. Acesta era acuzat că a introdus în ţară, în vara anului 2002, o mare cantitate de comprimate de ecstasy şi că a implicat mai multe persoane în comerţul cu acest drog. I se imputa de asemenea că i-a livrat lui P.R.D. o cantitate de stupefiante în ianuarie 2003 spre a fi vândute. În cadrul aceluiaşi rechizitoriu, P.R.D., G.F., B.C., G.I., G.V., L.E.P. şi L.O.C. au fost trimişi în judecată pentru diverse infracţiuni legate de traficul de droguri.
1. Procedura în primă instanţă în faţa tribunalului
31. Cauza a fost amânată aproximativ 9 luni, motivat de absenţa inculpatului L.O.C., deţinut într-o închisoare departe de Bucureşti. La 23 aprilie 2004, instanţa a disjuns cauza în privinţa lui L.O.C.
32. La 24 mai 2004, instanţa i-a interogat separat pe coinculpaţi, cu excepţia lui L.O.C. Reclamantul, interogat la aceeaşi dată în prezenţa avocatului ales, a negat faptele şi a declarat că îşi menţine doar primele două declaraţii făcute în cursul cercetării penale. Acesta a mărturisit că în 2000 facilitase transportul de comprimate de steroizi către Statele Unite ale Americii şi Canada. El a declarat că în timpul cercetării fusese informat de către poliţişti că urma să fie extrădat în Statele Unite ale Americii şi că după câteva zile poliţistul F.G. îi propusese să mărturisească o parte din fapte pentru a nu fi extrădat. Acesta din urmă îi propusese totodată să se lase reprezentat de avocatul Z.V., care îi putea obţine o condamnare cu suspendare. Acesta a adăugat că în primele zile de cercetare nu beneficiase de asistenţa unui avocat ales şi că nu putuse contacta Ambasada Suediei sau propria familie.
33. Instanţa a admis cererea reclamantului privind interogarea unui martor al apărării şi depunerea unor înscrisuri la dosar. Instanţa a interogat şi alţi martori, în prezenţa acuzaţilor.
34. La 16 august 2004, tribunalul a supus dezbaterii părţilor modificarea încadrării juridice a faptelor imputate reclamantului în 3 infracţiuni, respectiv organizarea introducerii în ţară de droguri de mare risc, trafic de droguri şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni. La 6 septembrie 2004, instanţa i-a interogat din nou pe coacuzaţii P.R.D. şi G.F. La 10 septembrie 2004, reclamantul a depus la dosar concluzii scrise, solicitând achitarea sa.
35. Prin Hotărârea din 13 septembrie 2004, tribunalul l-a condamnat pe reclamant la 11 ani de închisoare pentru comiterea infracţiunilor de organizare a introducerii în ţară de droguri de mare risc, trafic de droguri şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, aplicându-i şi o pedeapsă complementară constând în interdicţia de a fi ales sau de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat. De asemenea, automobilul reclamantului a fost confiscat.
36. Instanţa şi-a întemeiat sentinţa pe declaraţiile coinculpaţilor L.E.P., G.F. şi P.R.D., care coroborau declaraţiile reclamantului făcute în timpul urmăririi penale, în prezenţa avocatului ales. Instanţa a remarcat că, deşi în faţa sa reclamantul negase orice implicare în comiterea faptelor imputate, „existenţa unor împrejurări care l-ar fi putut determina să nu spună adevărul organelor de urmărire nu a fost dovedită“.
2. Procedura în apel în faţa Curţii de Apel Bucureşti
37. Reclamantul a formulat apel împotriva sentinţei. Acesta susţinea că în urma modificării încadrării juridice a faptelor, tribunalul l-a condamnat pentru 3 infracţiuni, deşi nu fusese trimis în judecată decât pentru comiterea a două infracţiuni şi nu a fost interogat decât în privinţa uneia dintre infracţiunile imputate. El a precizat că L.O.C. nu fusese audiat şi a solicitat achitarea sa cu privire la toate capetele de acuzare. Acesta a precizat că declaraţiile făcute în timpul urmăririi penale nu puteau fi luate în considerare pe motiv că fuseseră făcute sub ameninţarea investigatorilor cu expulzarea în Statele Unite ale Americii. Acesta a solicitat, de asemenea, să nu i se aplice pedeapsa accesorie, dat fiind că nu mai avea cetăţenia română, să se anuleze măsura confiscării şi să se calculeze corect durata pedepsei aplicate.
38. La 21 ianuarie 2005, curtea de apel l-a audiat pe L.O.C.
39. Prin Hotărârea din 7 februarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a admis parţial apelul reclamantului şi a anulat pedeapsa complementară aplicată acestuia. Reclamantul a formulat recurs, invocând lipsa de motivare a hotărârii curţii de apel. Prin Hotărârea definitivă din 15 iunie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a retrimis cauza curţii de apel pentru o nouă examinare a apelului reclamantului.
40. La 7 septembrie 2005, reclamantul a solicitat curţii de apel interogarea lui L.E.P. Curtea de apel a respins cererea pe motiv că, potrivit înscrisurilor din dosar, nu era necesar un nou interogatoriu al acuzatului respectiv.
41. Prin Decizia din 14 septembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a admis parţial apelul reclamantului. Instanţa a confirmat decizia sa penală, dar a anulat măsura de confiscare a automobilului. Instanţa şi-a întemeiat decizia pe aceleaşi probe ca şi tribunalul şi a precizat că reclamantul nu a explicat nicicum faptul că a revenit asupra declaraţiilor sale în faţa tribunalului.

3. Procedura de recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
42. Reclamantul a formulat recurs împotriva Hotărârii din 14 septembrie 2005, citată anterior. Acesta a reiterat motivele de apel şi a subliniat că nu era vinovat de faptele imputate, prezentându-şi propria versiune asupra faptelor şi interpretarea probelor din dosar.
43. Prin Decizia definitivă din 17 februarie 2006, pronunţată în urma desfăşurării unei şedinţe la aceeaşi dată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul şi a confirmat temeinicia deciziei pronunţate în apel. Instanţa a precizat că inculpaţii solicitaseră trimiterea cauzei în faţa tribunalului, menţionând că trebuiau administrate probe suplimentare, fără a le indica cu exactitate.
E. Condiţiile de detenţie suportate de reclamant
1. Condiţiile de detenţie în arestul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti (DGPMB)
a) Condiţiile de detenţie în descrierea reclamantului
44. Între 25 februarie şi 6 august 2003, reclamantul a fost încarcerat în arestul DGPMB. Reclamantul precizează că în primele 8 zile de detenţie, nici familia sa şi nici Ambasada Suediei la Bucureşti nu au fost informate despre arestarea sa preventivă. Acesta a fost plasat în celule supraaglomerate, cu 7 paturi pentru 17 persoane. Acesta nu dispunea de haine de schimb sau de cele necesare toaletei sale zilnice. El nu a putut ieşi la plimbare în curtea arestului. Nu i s-a permis să corespondeze liber cu familia sa şi ambasada ţării sale, scrisorile sale fiind deschise de poliţişti.
b) Condiţiile de detenţie descrise de Guvern
45. Guvernul observă că în ianuarie 2003 s-a înfiinţat un corp de 14 celule modernizate. Reclamantul a fost plasat într-o celulă de 32 m2 cu 8 paturi. În situaţii excepţionale, în care numărul deţinuţilor depăşea numărul de paturi disponibile, administraţia penitenciarului se asigura că numărul deţinuţilor depăşea cu cel mult 2 numărul de paturi existente în celule. Guvernul adaugă faptul că reclamantul putea să se plimbe între o jumătate de oră şi două ore în fiecare zi într-o „curte de plimbare“ de 24 m2 aflată în interiorul centrului de detenţie. Apa curentă potabilă şi apa caldă se furnizau fără întrerupere.
2. Condiţiile de detenţie în Penitenciarul Bucureşti–Jilava
a) Condiţiile de detenţie descrise de reclamant
46. De la 6 august până la 5 septembrie 2003 şi de la 2 decembrie 2008 până la 26 februarie 2009, reclamantul a fost deţinut în Penitenciarul Bucureşti–Jilava.
47. Reclamantul afirmă că în prima parte din perioada sa de detenţie în penitenciar a fost plasat într-o celulă cu 27 de paturi împărţite între 84 de deţinuţi. Acesta depune declaraţiile a 3 codeţinuţi, care atestă supraaglomerarea din penitenciar şi afirmă că reclamantul a fost obligat să împartă patul cu un alt deţinut.
b) Condiţiile de detenţie descrise de Guvern
48. Guvernul declară că în decursul detenţiei sale din perioada 6 august–5 septembrie 2003 reclamantul a fost plasat în celulele nr. 302 (de 34,78 m2 pentru 28 sau 30 de deţinuţi) şi nr. 213 (de 57,81 m2 pentru 66 sau 69 de deţinuţi). Reclamantul beneficia de o plimbare în aer liber de 30 de minute zilnic.
49. În perioada 2 decembrie 2008–26 februarie 2009, reclamantul a fost plasat în celulele nr. 509 (de 42,39 m2 cu 21 de paturi pentru 81 de deţinuţi), nr. 511 (de 42,39 m2 cu 21 de paturi pentru 3 deţinuţi) şi nr. 113 (de 18,80 m2 cu 10 paturi pentru 8 deţinuţi). Acesta putea beneficia de activitate în aer liber timp de 3 ore pe zi şi de activitate sportivă timp de o oră până la o oră şi jumătate zilnic.
3. Condiţiile de detenţie în Penitenciarul Bucureşti–Rahova
50. Reclamantul a fost deţinut în Penitenciarul Bucureşti–Rahova în următoarele perioade: 5 septembrie 2003–28 martie 2005, 5 aprilie 2005–6 martie 2006, 11 aprilie–9 octombrie 2006 şi 26 ianuarie 2007–2 decembrie 2008.
a) Condiţiile de detenţie descrise de reclamant
51. Reclamantul precizează că în acest penitenciar a fost plasat într-o celulă cu 10 paturi pentru 12 deţinuţi. Acesta subliniază că timp de un an a fost obligat să împartă patul cu un alt deţinut.
52. În 2007, a fost plasat în celula nr. 616, de 22 m2, pe care o împărţea cu alţi 11 deţinuţi. În condiţiile supraaglomerării celulei, aerul era irespirabil şi leşinurile erau frecvente în rândul deţinuţilor. Lipsa de apă potabilă timp de mai multe ore zilnic, precum şi saltelele vechi de peste 10 ani, îmbibate de urină, praf şi căpuşe, constituiau focare de infecţie şi surse de boli. Acesta subliniază că vara temperatura în celule depăşea 40 de grade, deşi ferestrele şi uşile erau deschise.
53. Reclamantul a depus declaraţii ale codeţinuţilor săi, care subliniază în special supraaglomerarea din cauza suprafeţei reduse a celulelor în raport cu numărul de deţinuţi, condiţiile de igienă deplorabile şi mâncarea proastă.
b) Condiţiile de detenţie în descrierea Guvernului
54. Pe întreaga durată a detenţiei sale, reclamantul a stat în celule cu o suprafaţă de 19,55 m2, dotate cu 10 paturi pentru un număr de 10 deţinuţi. Celulele beneficiau de toalete, un spaţiu pentru igienă personală şi o fereastră de 1,44 m2. Aerisirea celulelor se făcea în mod natural, prin deschiderea ferestrelor şi uşilor. Celulele mai erau dotate cu o masă, două bănci şi un suport pentru depozitarea bagajelor deţinuţilor. Accesul la apa curentă se asigura fără întrerupere.
55. Deţinuţii beneficiau de plimbări zilnice de 1–2 ore în cele 9 curţi interioare ale penitenciarului, fiecare având o suprafaţă de 266 m2. În plus, deţinuţii puteau efectua activităţi sportive, de două ori pe săptămână, în cele două centre sportive, fiecare având o suprafaţă de 451 m2.
4. Transferul reclamantului în alte închisori
56. Reclamantul a fost deţinut în Penitenciarul Codlea în perioada 28 martie–5 aprilie 2005, 6 martie–11 aprilie 2006 şi 9 octombrie 2006–26 ianuarie 2007. Din 26 februarie 2009, reclamantul a fost închis în Penitenciarul Timişoara.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Dispoziţiile legale relevante referitoare la condiţiile de detenţie
1. Dreptul şi jurisprudenţa interne relevante
57. Un rezumat al dispoziţiilor de drept intern relevante referitor la căile de atac disponibile în materia executării pedepselor cu închisoarea se regăseşte în Hotărârea Petrea împotriva României (nr. 4.792/03, 29 aprilie 2008, paragrafele 22 şi 23).
58. Guvernul prezintă Curţii copii ale hotărârilor pronunţate de instanţele naţionale în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, aprobată prin Legea nr. 403/2003, şi al Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare. Acestea se referă în principal la plângeri ale deţinuţilor care invocă în faţa instanţelor naţionale absenţa tratamentului medical adecvat, atingeri aduse dreptului de vizită, dreptului la corespondenţă, dreptului la confidenţialitatea conversaţiilor telefonice şi la exercitarea dreptului de plimbare în aer liber, plângeri împotriva unor sancţiuni disciplinare, o plângere împotriva unui transfer într-o celulă cu fumători şi împotriva condiţiilor de transport la instanţă. Într-o hotărâre definitivă din 4 aprilie 2006, un deţinut menţionase supraaglomerarea drept cauză a insomniei sale. Judecătoria a examinat afirmaţia din perspectiva dreptului la asistenţă medicală adecvată.
2. Rapoartele internaţionale privind condiţiile de detenţie
59. Principalele concluzii ale Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) pronunţate în urma vizitelor efectuate în închisorile din România, precum şi observaţiile cu caracter general ale CPT sunt prezentate pe scurt în Hotărârea Bragadireanu împotriva României (nr. 22.088/04, pct. 73–76, 6 decembrie 2007).
60. Partea relevantă din raportul CPT, publicat în aprilie 2004, referitor la vizita sa în România din septembrie 2002 în locurile de detenţie ale DGPMB este prezentată în Hotărârea Ogică împotriva României (nr. 24.708/03, pct. 25 şi 26, 27 mai 2010).
61. În ceea ce priveşte Penitenciarul Bucureşti–Jilava, raportul CPT publicat în aprilie 2003 în urma vizitei din februarie 1999 şi concluziile raportului Biroului Comisarului pentru Drepturile Omului, publicat la 29 martie 2006 în urma vizitei efectuate în România de către membrii acestuia între 13 şi 17 septembrie 2004, sunt prezentate în părţile relevante din cauzele Viorel Burzo împotriva României (nr. 75.109/01 şi 12.639/02, pct. 27, 30 iunie 2009) şi Eugen Gabriel Radu împotriva României (nr. 3.036/04, pct. 23 şi 24, 13 octombrie 2009).
62. În ultimul său raport publicat la 11 decembrie 2008, în urma vizitei sale din iunie 2006 la mai multe penitenciare din România, CPT a precizat:
„§ 70: […] Comitetul este foarte îngrijorat de faptul că lipsa paturilor rămâne o problemă constantă nu numai în penitenciarele vizitate, ci şi la nivel naţional, şi această situaţie persistă de la prima vizită în România, din 1995. Este timpul să se ia măsuri de anvergură pentru a pune capăt definitiv acestei situaţii inacceptabile. CPT face apel la autorităţile române pentru iniţierea unei acţiuni prioritare şi decisive pentru ca fiecare persoană aflată într-un penitenciar să dispună de un pat.
În schimb, Comitetul este mulţumit că, la scurt timp după vizita din iunie 2006, norma oficială a spaţiului vital pentru fiecare deţinut în celule a ajuns de la 6 m3 (ceea ce reprezenta o suprafaţă de mai mult sau mai puţin de 2 m2 pentru fiecare deţinut) la 4 m2 sau 8 m3. CPT recomandă autorităţilor române să ia măsurile necesare pentru ca norma de 4 m2 de spaţiu vital pentru fiecare deţinut în celulele colective să fie respectată în toate penitenciarele din România“.
63. Extrasele relevante din Recomandarea nr. (2006)2 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la normele penitenciare europene adoptată la 11 ianuarie 2006 sunt descrise în hotărârile Enea împotriva Italiei [(GC), nr. 74912/01, pct. 48, CEDO 2009-…)] şi Rupa împotriva României [(nr. 1), nr. 58.478/00, pct. 88, 16 decembrie 2008].
B. Dispoziţiile legale referitoare la plângerea împotriva actelor procurorului
64. Art. 278 şi 2781 din CPP privind plângerile împotriva unui act al parchetului sunt descrise în Hotărârea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1) (nr. 49.234/99, pct. 43–45, 26 aprilie 2007).ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie
65. Reclamantul denunţă relele condiţii de detenţie pe care a trebuit să le îndure în arestul DGPMB şi în penitenciarele Bucureşti–Jilava şi Bucureşti–Rahova. Acesta reclamă de asemenea relele tratamente psihice îndurate din partea investigatorilor în timpul primelor interogatorii realizate de către poliţie şi faptul că nu a primit răspuns la plângerea sa penală împotriva autorilor respectivelor rele tratamente. El invocă art. 3 din Convenţie, care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.“
66. Guvernul contestă această teză.
67. Curtea va examina mai întâi capătul de cerere al reclamantului referitor la condiţiile de detenţie. Apoi, se va axa pe capătul de cerere referitor la relele tratamente aplicate de investigatori.
A. Capătul de cerere referitor la condiţiile de detenţie
1. Cu privire la admisibilitate
a) Excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de recurs interne
68. Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs de către reclamant, afirmând că acesta ar fi putut să sesizeze instanţele cu o acţiune în despăgubiri în temeiul dispoziţiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală sau să formuleze o plângere penală pentru „rele tratamente“ şi „tortură“ împotriva persoanelor responsabile. De asemenea, Guvernul consideră că, după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 (OUG nr. 56/2003) şi a Legii nr. 275/2006, care garantează, în mod mai specific, drepturile persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate, reclamantul ar fi putut sesiza instanţele naţionale cu o plângere întemeiată pe aceste dispoziţii. Guvernul face referire la Cauza Stan împotriva României (dec.) (nr. 6.936/03, 20 mai 2008), în care un reclamant a obţinut despăgubiri după ce instanţele interne au constatat degradarea stării sale de sănătate în timpul detenţiei. Guvernul prezintă exemple de jurisprudenţă a instanţelor naţionale (supra, pct. 58).
69. Reclamantul precizează că nicio acţiune în justiţie nu constituia un recurs efectiv, dată fiind durata prea mare a unei astfel de proceduri.
70. Curtea observă că plângerea reclamantului se referă la condiţiile de detenţie şi, în special, la suprapopularea carcerală. Aceasta reaminteşte că a hotărât deja, în cauze recente privind un capăt de cerere similar şi îndreptate împotriva României, că având în vedere particularitatea acestui capăt de cerere, acţiunile indicate de Guvern nu reprezintă căi de recurs efective care trebuie epuizate de către reclamanţi [Petrea, citată anterior, pct. 37, Măciucă împotriva României (nr. 25.763/03, pct. 19, 26 mai 2009, Brânduşe împotriva României, nr. 6.586/03, pct. 40, CEDO 2009-… (extrase), şi Eugen Gabriel Radu, citată anterior, pct. 23].
71. Argumentele Guvernului nu pot conduce, în speţă, la o concluzie diferită. În plus, problemele care decurgeau din suprapopularea în penitenciare aveau în aparenţă un caracter structural şi nu se refereau doar la situaţia personală a reclamantului [Kalachnikov împotriva Rusiei (dec.), nr. 47.095/99, 18 septembrie 2001]. În aceste condiţii, Curtea consideră că existenţa unei căi de recurs eficiente nu a fost demonstrată cu un grad suficient de certitudine. Pe de altă parte, Curtea observă că, spre deosebire de prezenta speţă, Cauza Stan se referea la condiţii de detenţie şi la o absenţă a tratamentului medical care conduseseră la degradarea stării de sănătate a părţii interesate.
72. Prin urmare, excepţia ridicată de Guvern se va respinge.
b) Cu privire la excepţia Guvernului de nerespectare a termenului de 6 luni
73. Guvernul invocă, de asemenea, tardivitatea capătului de cerere a reclamantului referitor la condiţiile de detenţie îndurate în arestul DGPMB şi în Penitenciarul Bucureşti–Jilava în perioada 6 august–5 septembrie 2003. Acesta precizează că afirmaţiile reclamantului referitoare la condiţiile sale de detenţie ţin de aspecte specifice şi izolate, care nu au fost reiterate cu privire la condiţiile de detenţie suportate în alte închisori unde a fost închis. Prin urmare, acesta nu se poate prevala în speţă de o situaţie continuă.
74. Reclamantul nu a prezentat observaţii asupra acestui punct.
75. Curtea observă că a examinat deja modul în care trebuie să se aplice regula termenului de 6 luni în cauzele de acest tip (Seleznev împotriva Rusiei, nr. 15.591/03, pct. 35, 26 iunie 2008). Făcând trimitere la jurisprudenţa relevantă, instanţa a indicat, astfel, că nu era necesară considerarea condiţiilor de detenţie ca o situaţie continuă în măsura în care capătul de cerere aferent se referă la un episod, un tratament sau un regim specific de detenţie, legat de o perioadă de detenţie identificată; din contră, situaţia este continuă în cazul în care capătul de cerere se referă la aspecte generale şi la condiţii de detenţie care au rămas sensibil similare, în ciuda transferului reclamantului (Seleznev, citată anterior, pct. 36).
76. Curtea observă că, în speţă, în formularul de cerere, reclamantul se plânge mai ales de supraaglomerarea îndurată în arestul DGPMB şi în penitenciarele Bucureşti–Jilava şi Bucureşti–Rahova. Este adevărat, astfel cum susţine Guvernul, că reclamantul se plânge şi de alte aspecte ale condiţiilor de detenţie, care privesc unul sau altul dintre locurile de detenţie, însă, având în vedere continuitatea perioadei, precum şi acuzaţia comună şi principală de supraaglomerare, este necesar să se considere situaţia ca fiind continuă (mutatis mutandis, Sudarkov împotriva Rusiei, nr. 3.130/03, pct. 40, 10 iulie 2008, şi Benediktov împotriva Rusiei, nr. 106/02, pct. 31, 10 mai 2007; a contrario, Brânduşe, citată anterior, pct. 42 şi Mariana Marinescu împotriva României, nr. 36.110/03, pct. 58, 2 februarie 2010).
77. Curtea adaugă că transferul reclamantului la Penitenciarul Codlea în perioada 28 martie–5 aprilie 2005 nu poate, de asemenea, întrerupe situaţia continuă din perioada relevantă, având în vedere durata foarte scurtă a transferului şi faptul că reclamantul a revenit apoi în acelaşi Penitenciar Bucureşti–Rahova. De altfel, Guvernul nu a susţinut contrariul. Reamintind că este necesar, desigur, să se evite divizarea artificială a unei perioade continue de detenţie în mai multe părţi doar ca urmare a transferului deţinutului, Curtea consideră totuşi că, în speţă, nu se poate considera că transferul reclamantului timp de o săptămână la Penitenciarul Codlea, urmat de întoarcerea sa la Penitenciarul Bucureşti–Rahova, a adus o modificare semnificativă în condiţiile sale de detenţie, de natură să întrerupă situaţia continuă (mutatis mutandis, Brânduşe, citată anterior, pct. 42).
78. Prin urmare, este necesar să se respingă şi această excepţie a Guvernului. De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Instanţa precizează, de asemenea, că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
79. Reclamantul denunţă, în special, suprapopularea din celule. Acesta se mai plânge de condiţiile de igienă deplorabile, de lipsa accesului la apă curentă, de lipsa curăţeniei saltelelor şi de prezenţa unor paraziţi şi subliniază că acuzaţiile sale sunt demonstrate de declaraţiile codeţinuţilor depuse la dosar. Acesta precizează că faptele prezentate de Guvern nu corespund realităţii şi că el nu a oferit în cazul fiecărui penitenciar informaţii cu privire la numărul de paturi existente în celule.
80. Făcând trimitere la descrierea condiţiilor de detenţie pe care a furnizat-o şi la jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul susţine că reclamantul a beneficiat de condiţii de detenţie conforme cu cerinţele art. 3 din Convenţie.
81. Curtea observă cu titlu introductiv că reclamantul a intenţionat să denunţe în faţa sa relele condiţii de detenţie şi mai ales supraaglomerarea din celule suferită în arestul DGPMB, în Penitenciarul Bucureşti–Jilava în 2003 şi în Penitenciarul Bucureşti–Rahova. Prin urmare, va examina capătul de cerere al reclamantului aşa cum a fost definit de acesta. Curtea nu consideră necesar să examineze condiţiile de detenţie pe care le-ar fi suportat în alte perioade sau în alte penitenciare.
82. Curtea reaminteşte că măsurile privative de libertate sunt însoţite de obicei de suferinţe şi umilire. Cu toate acestea, art. 3 impune statului să se asigure că orice acuzat este deţinut în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul deţinutului sunt asigurate în mod corespunzător [Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30.210/96, pct. 92-94, CEDO 2000-XI].
83. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie, Curtea ţine seama de efectele cumulative ale acesteia, precum şi de acuzaţiile specifice ale reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40.907/98, CEDO 2001-II). În special, perioada de timp în care o persoană a fost deţinută în condiţiile denunţate reprezintă un factor important care trebuie luat în considerare (Alver împotriva Estoniei, nr. 64.812/01, 8 noiembrie 2005). În plus, în anumite cazuri, atunci când suprapopularea din celule atinge un anumit nivel, lipsa de spaţiu dintr-un penitenciar poate constitui elementul central care trebuie luat în considerare în aprecierea conformităţii unei anumite situaţii cu art. 3 (în acest sens, Karalevičius împotriva Lituaniei, nr. 53.254/99, 7 aprilie 2005).
84. Aplicând principiile menţionate anterior în prezenta cauză, trebuie să se ţină seama de factorul central în cauză, şi anume spaţiul personal acordat reclamantului în diferitele penitenciare în care a fost închis.
85. Referitor la detenţia reclamantului în Penitenciarul Bucureşti–Jilava în perioada 6 august–5 septembrie 2003, Curtea observă că reclamantul a suportat o gravă situaţie de supraaglomerare. Astfel, chiar dacă se ţine cont de informaţiile furnizate de Guvern, fiecare dintre persoanele deţinute în celulele reclamantului dispunea de un spaţiu cuprins între 0,87 m2 şi 1,20 m2, ceea este cu mult inferior normei recomandate autorităţilor române în raportul CPT (supra, pct. 63).
86. Referitor la detenţia reclamantului în Penitenciarul Bucureşti–Jilava în perioada 5 septembrie 2003–2 decembrie 2008, se impune constatarea că reclamantul a dispus timp de mai mulţi ani de un spaţiu individual de aproximativ 1,90 m2. Perioadele foarte scurte de întrerupere ca urmare a 3 transferuri la Penitenciarul Codlea şi care corespund unei perioade de circa 5 luni nu pot modifica cu nimic situaţia reclamantului care a îndurat timp de 4 ani şi 10 luni consecinţele supraaglomerării celulelor din Penitenciarul Bucureşti–Rahova.
87. De asemenea, Curtea observă că reclamantul era închis o mare parte din zi, beneficiind de plimbare în curţile celor două penitenciare doar pentru un timp foarte scurt (Dimakos împotriva României, nr. 10.675/03, pct. 46, 6 iulie 2010). Pe lângă problema supraaglomerării celulelor, acuzaţiile reclamantului referitoare la condiţiile de igienă deplorabile, în special accesul la apă curentă, murdăria saltelelor şi prezenţa unor paraziţi, sunt mai mult decât plauzibile şi reflectă realităţile descrise de CPT în diferitele rapoartele întocmite în urma vizitelor în penitenciarele din România (mutatis mutandis, Dimakos, citată anterior, pct. 47).
88. Curtea admite că, în speţă, nimic nu indică faptul că ar fi existat într-adevăr intenţia de a-l umili sau înjosi pe reclamant. Totuşi, aceasta reaminteşte că, în cazul în care este necesar să se ţină seama de problema dacă scopul tratamentului era de a umili sau de a denigra victima, absenţa unui astfel de scop nu poate exclude constatarea încălcării art. 3. Curtea consideră că respectivele condiţii de viaţă pe care reclamantul a trebuit să le suporte timp de mai mulţi ani au adus atingere demnităţii sale şi i-au inspirat sentimente de umilinţă.
89. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că respectivele condiţii de detenţie a reclamantului, în special supraaglomerarea din celula sa, combinate cu durata detenţiei sale în asemenea condiţii, sunt echivalente cu un tratament degradant. Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenţie.
90. Având în vedere această constatare, Curtea nu consideră necesar să mai examineze capătul de cerere din plângere referitor la condiţiile de detenţie în arestul DGPMB, în măsura în care argumentele părţilor referitoare la condiţiile de detenţie în perioada în care reclamantul a fost închis sunt divergente (mutatis mutandis, Viorel Burzo împotriva României, nr. 75.109/01 şi 12.639/02, pct. 102, 30 iunie 2009).
B. Capătul de cerere referitor la pretinsele rele tratamente din partea anchetatorilor
91. Reclamantul se plânge că a fost supus unor presiuni psihice din partea anchetatorilor în timpul interogatoriului la Poliţia Bucureşti. El precizează în acest sens că poliţistul F.G. l-a ameninţat cu rele tratamente fizice şi cu expulzarea în Statele Unite ale Americii unde risca o pedeapsă grea cu închisoarea pentru trafic de stupefiante. F.G. l-a numit „trădător de ţară“ şi i-a promis o soluţie favorabilă în cauza sa dacă accepta să fie reprezentat de avocatul Z.V. Acesta mai spune că poliţiştii nu au informat Ambasada Suediei şi familia sa despre arestarea lui şi precizează că procurorul M.D.M. a sprijinit atitudinea ostilă a lui F.G. şi a celorlalţi poliţişti.
92. Făcând trimitere la faptele relevante ale speţei, Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne. Acesta susţine că reclamantul nu a contestat ordonanţele de neîncepere a urmăririi penale pronunţate în favoarea poliţiştilor, conform art. 278 şi 2871 din CPP.
93. Reclamantul nu a prezentat observaţii asupra acestui punct.
94. Curtea aminteşte că dispoziţiile art. 35 din Convenţie prevăd epuizarea căilor de recurs disponibile şi adecvate relative la încălcările incriminate. Trebuie să existe un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci şi în practică, fără de care le lipseşte efectivitatea şi accesibilitatea dorite (Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 66, Culegere de hotărâri şi decizii 1996 – IV, şi Dalia împotriva Franţei, 19 februarie 1998, pct. 38, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I).
95. În cazul de faţă, plângerea penală formulată de reclamant împotriva lui M.D.M. şi F.G. a fost soluţionată cu neînceperea urmării penale împotriva acestora din urmă pentru unele capete de acuzare. Reclamantul nu a contestat neînceperea urmării penale în temeiul art. 2871 din CPP, acţiune care i-ar fi permis să ajungă în faţa instanţelor naţionale (Stoica împotriva României, nr. 42.722/02, pct. 106–107, 4 martie 2008). Subliniind rolul său subsidiar în raport cu sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului (Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 48, seria A nr. 24), Curtea consideră că reclamantul avea la dispoziţie un temei legal care îi permitea să conteste în faţa instanţelor naţionale neînceperea urmăririlor penale în cauza respectivă, ceea ce el nu a făcut.
96. Cu privire la partea din anchetă referitoare la F.G. şi la ceilalţi poliţişti, încă pendinte în faţa instanţelor naţionale, privind confiscarea ilegală a telefoanelor mobile şi incitarea la proferarea de injurii, presupunând că aceste fapte ating nivelul de gravitate suficient pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie, reclamantul va avea posibilitatea de a sesiza Curţii acest capăt de cerere la încheierea procedurii interne. Pe de altă parte, ţinând seama de demersurile deja făcute de instanţele naţionale pentru a soluţiona plângerea reclamantului, Curtea nu consideră că durata anchetei ar putea fi considerată la ora actuală ca fiind un element suficient, de sine stătător, pentru a pune la îndoială eficacitatea anchetei interne.
97. Ţinând seama de cele precedente, excepţia Guvernului trebuie admisă, iar acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie
98. Reclamantul invocă inechitatea procedurii penale împotriva sa, susţinând în special că nu a beneficiat de asistenţa unui avocat ales în primele stadii ale interogatoriului şi că nu a putut să audieze sau să obţină audierea tuturor coacuzaţilor. Aceasta invocă art. 6 § 1 şi 3 c) şi d) din Convenţie, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil […], de către o instanţă […] care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. (…)
3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul: (…)
c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.“
99. Guvernul contestă acest argument.
100. Întrucât cerinţele art. 6 § 3 reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat la art. 6 § 1, instanţa va examina capetele de cerere ale reclamantului sub aspectul acestor două texte coroborate (Doorson împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, pct. 66, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-II).
A. Cu privire la dreptul de a fi asistat de un avocat ales
101. Reclamantul se plânge de faptul că în timpul reţinerii sale şi a primelor sale declaraţii nu a fost reprezentat de avocatul ales de el, deşi i-a informat expres pe anchetatori că dorea să fie reprezentat de avocatul B.R. Acesta subliniază că nu a semnat împuternicirile pentru cei 2 avocaţi numiţi din oficiu la primele sale interogatorii. Acesta consideră că afirmaţiile Guvernului, potrivit cărora parchetul a încercat să ia legătura telefonic cu avocatul său, nu corespund realităţii.
102. Guvernul observă că reclamantul a fost reprezentat de un apărător în timpul reţinerii sale. Acesta remarcă faptul că organele de anchetă au făcut demersuri pentru contactarea avocatului indicat de reclamant, dar că avocatul nu a fost de găsit. Acesta adaugă că în declaraţiile pe care le-a făcut în prezenţa avocaţilor numiţi din oficiu, reclamantul nu s-a incriminat şi că ulterior nu a contestat activitatea avocaţilor respectivi.
103. Curtea aminteşte că art. 6 § 3 lit. c) din Convenţie recunoaşte oricărui acuzat dreptul de a fi asistat de un apărător ales de el (Pakelli împotriva Germaniei, 25 aprilie 1983, pct. 31, serie A nr. 64). Cu toate acestea şi în pofida relaţiilor de încredere dintre avocat şi client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 lit. c). Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanţele au sarcina de a decide dacă interesele justiţiei impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanţele naţionale trebuie inevitabil să ţină cont de dorinţa acuzatului. Cu toate acestea, instanţele pot să nu ţină seama de aceasta dacă există motive pertinente şi suficiente pentru a considera că interesele justiţiei o impun (Croissant împotriva Germaniei, 25 septembrie 1992, seria A, nr. 237-B, pct. 29, şi Vitan împotriva României, nr. 42.084/02, pct. 59, 25 martie 2008).
104. În speţă, reclamantul a solicitat de la primul său interogatoriu să fie reprezentat de avocatul B.R. Parchetul a încercat, în zadar, timp de 3 ore, să ia legătura telefonic cu avocatul indicat de reclamant. Autorităţile naţionale au încercat astfel să aplice efectiv dreptul reclamantului de a fi asistat de apărătorul ales, însă s-au confruntat cu o imposibilitate obiectivă. În acest context, având în vedere gravitatea faptelor imputate reclamantului şi imperativele anchetei, parchetul a desemnat un avocat din oficiu pentru a-l reprezenta.
105. Curtea observă că reclamantul nu a semnat împuternicirile celor 2 avocaţi numiţi din oficiu. Cu toate acestea, mai observă că declaraţiile reclamantului din 24 şi 25 februarie 2003, în care acesta nu s-a incriminat, au fost semnate atât de acuzat, cât şi de avocaţii numiţi din oficiu, care i-au asigurat o apărare ce nu ar putea fi considerată ineficientă. În plus, reclamantul nu s-a plâns nici parchetului, după ce a fost asistat de avocatul ales, nici instanţelor interne de lipsa de diligenţă a avocaţilor numiţi din oficiu.
106. În consecinţă, Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei, faptul că reclamantul nu a fost asistat de avocatul ales în cadrul primelor interogatorii nu a adus atingere caracterului echitabil al procedurii penale în ansamblu. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins, în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
B. Cu privire la dreptul de a audia sau de a solicita audierea martorilor acuzării
107. Reclamantul se plânge de faptul că, în măsura în care toţi coacuzaţii fuseseră audiaţi separat, el nu a avut posibilitatea de a obţine audierea tuturor coacuzaţilor săi în faţa Tribunalului Bucureşti, deşi declaraţiile acestora constituiau probe pe care tribunalul şi-a fondat hotărârea de condamnare. Acesta precizează că cererea sa de audiere a unor coacuzaţi a fost respinsă de Curtea de Apel fără motivare.
108. Fără a invoca expres o excepţie referitoare la admisibilitatea acestui capăt de cerere, Guvernul precizează în observaţiile sale pe fond că reclamantul nu a adresat instanţelor naţionale o asemenea plângere, ci s-a limitat de fiecare dată la invocarea nevinovăţiei sale. Curtea observă că argumentul Guvernului se aseamănă cu o excepţie întemeiată pe neepuizarea căilor de recurs interne de către reclamant, excepţie care trebuie examinată separat.
109. În această privinţă, Curtea observă că reclamantul denunţă imposibilitatea lui de a obţine audierea tuturor coacuzaţilor săi, pe motiv că aceştia au fost audiaţi separat de către tribunal. Curtea constată totuşi că reclamantul a putut obţine audierea unora dintre coacuzaţi (supra, pct. 34 in fine şi 38). Pe de altă parte, ca şi Guvernul, aceasta observă că, deşi în faţa tribunalului reclamantul a formulat expres cereri privind administrarea anumitor probe, acesta nu a solicitat totuşi ca toţi coacuzaţii săi să fie audiaţi în prezenţa sa. În faţa Curţii de Apel, acesta a solicitat expres ca L.O.C. şi L.E.P. să fie audiaţi pentru clarificarea anumitor fapte, fără a solicita ca toţi coacuzaţii săi să fie ascultaţi şi fără a invoca faptul că nu a avut posibilitatea de a-i audia. În fine, reclamantul nu a indicat în căile de atac că dreptul său de a obţine audierea martorilor acuzării nu a fost respectat de instanţele inferioare.
110. Subliniind rolul său subsidiar în raport cu sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului (Handyside, citată anterior, pct. 48), Curtea consideră că reclamantul avea la dispoziţie posibilitatea de a da instanţelor ocazia de a remedia la nivel naţional pretinsa încălcare a Convenţiei. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
111. Invocând art. 5 § 1, 2 şi 3 din Convenţie, reclamantul se plânge cu privire la caracterul neregulamentar al reţinerii sale şi de faptul că arestarea sa preventivă a fost dispusă de un procuror. Din perspectiva art. 6 § 1 şi 3 lit. a) din Convenţie, acesta se plânge de durata procedurii penale împotriva sa, pe care o consideră nerezonabilă, şi de faptul că nu a fost informat în cel mai scurt termen de acuzaţiile formulate împotriva sa. Citând art. 8 din Convenţie, acesta reclamă nerespectarea dreptului său la corespondenţă pe durata arestării sale preventive. În observaţiile sale din 25 noiembrie 2009, reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului său garantat la art. 6 § 2 din Convenţie, susţinând că din cauza atitudinii organelor de anchetă a fost constrâns să se autoincrimineze.
112. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio atingere adusă drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
113. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.“
A. Prejudiciu
114. Reclamantul solicită cu titlu de prejudiciu material următoarele sume: 26.500 euro (EUR), reprezentând valoarea automobilului său, precum şi 2.400.000 dolari americani (USD), reprezentând 20% dintr-un contract comercial pierdut în urma condamnării sale penale. Acesta solicită, de asemenea, o pensie privată în sumă de 1.500 EUR pe lună. În fine, el cere 3.000.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza detenţiei sale timp de peste 7 ani.
115. Guvernul consideră că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între pretinsele încălcări ale Convenţiei şi sumele solicitate de reclamant. Acesta consideră că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă şi că o eventuală hotărâre de constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă.
116. Curtea subliniază că singurul temei de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în cauză în încălcarea art. 3 din Convenţie ca urmare a condiţiilor materiale de detenţie. Prin urmare, nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Pronunţându-se în echitate, aşa cum prevede art. 41, Curtea acordă reclamantului suma de 13.200 EUR cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecată
117. Reclamantul solicită, de asemenea, 1.735 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în faţa instanţelor interne, reprezentând onorariile avocaţilor. Acesta anexează cererii sale copii ale contractelor de asistenţă şi ale chitanţelor.
118. Guvernul observă că două dintre contractele de asistenţă judiciară prezentate de reclamant nu sunt însoţite de chitanţe care să ateste plata efectivă a sumelor solicitate. Acesta adaugă că din contractele de asistenţă judiciară lipsesc centralizatoarele cu orele de lucru ale avocaţilor.
119. Curtea constată că reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, în temeiul căreia Consiliul Europei a plătit suma de 850 EUR avocatului care îl reprezenta în procedura în faţa Curţii, nu a prezentat nicio cerere suplimentară de rambursare a cheltuielilor de judecată efectuate în mod real în procedura din faţa Curţii. Dat fiind că suma solicitată de reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată nu are legătură cu încălcarea constatată de Curte, nu i se va acorda nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
120. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA,
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie referitor la condiţiile de detenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie îndurate de reclamant în penitenciarele Bucureşti–Jilava şi Bucureşti–Rahova;
3. hotărăşte că nu este necesară examinarea capătului de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie referitor la condiţiile de detenţie suferite de reclamant în arestul DGPMB;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 13.200 EUR (treisprezece mii două sute euro) cu titlu de daune morale, care trebuie convertiţi în moneda naţională la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 8 februarie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.

Elisabet Fura,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier