Ce instanta este competenta pentru partajul judiciar?

Art. 94 Codul de procedură civilă reglementează competenţa după materie şi valoare a judecătoriilor, precizând în mod expres care anume cauze sunt de competenţa în primă instanţă a acestora, după cum urmează:

„Judecătoriile judecă:

1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:

a) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;

b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;

c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi celeprivind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz;

d) cererile de evacuare;

e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească;

f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;

g) cererile posesorii;

h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe;

i) cererile de declarare judecătorească a morţii unei persoane;

j) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;

k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;

2. căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;

3. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor”.

Competenţa după materie şi valoare a tribunalelor este stabilită prin art. 95 Codul de procedură civilă., care dispune în felul următor:

Tribunalele judecă:

1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;

2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă;

3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor”.

Regulile generale în materie de competenţă după materie şi valoare sunt stabilite în art. 98 Codul de procedură civilă., astfel:

„(1) Competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere.

(2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii.

(3) În caz de contestaţie, valoarea se stabileşte după înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi”.

Curtea de Apel Cluj a constatat, însă, că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile generale conţinute în art. 98 C. proc. civ., ci prevederile speciale reglementate în art. 104 C. proc. civ., şi aceasta deoarece, aşa cum pertinent a reţinut şi Tribunalul Cluj, Secţia Civilă, în cauză masa succesorală se compune din dreptul de proprietate supra celor două imobile descrise în petitul acţiunii.

Cu alte cuvinte, fiind vorba despre un litigiu având ca obiect un drept de proprietate asupra a două imobile, competenţa după materie şi valoare se va determina potrivit regulii speciale conţinute în art. 104 C. proc. civ., fiind exclusă aplicarea normei generale din art. 98 C. proc. civ..

Art. 104 C. proc. civ. – care se referă la cererile în materie imobiliară -, prevede în alin. 1 regula de principiu conform căreia „în cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, valoarea lor se determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale”, în timp ce, în alin. 2 instituie excepţia potrivit căreia „în cazul în care valoarea impozabilă nu este stabilită sunt aplicabile dispoziţiile art. 98”.

În conformitate cu art. 105 C. proc. civ., în materie de moştenire, competenţa după valoare se determină fără scăderea sarcinilor sau datoriilor moştenirii.

Art. 118 C. proc. civ., care reglementează cererile privitoare la moştenire, conţin norme de competenţă teritorială, iar nu norme de competenţă după materie şi valoare.

Prin urmare, în speţă, se aplică art. 104 C. proc. civ., iar valoarea obiectului acţiunii – respectiv, valoarea celor două imobile litigioase – se determină în funcţie de „valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale”, iar nu în funcţie de valorile practicate în grilele notariale.

Vrei sa primesti cele mai noi articole pe email? Inscrie-te mai jos!