ORDONANȚA CURȚII (Camera a șaptea)
22 februarie 2018(*)
„Trimitere preliminară – Articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Articolul 3 alineatul (1), articolul 4 alineatele (1) și (2) și articolul 5 – Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale – Contract de credit încheiat într‑o monedă străină – Risc de schimb valutar în sarcina exclusivă a consumatorului – Dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract – Obiectul principal al contractului de împrumut”
În cauza C‑119/17,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Sibiu (România), prin decizia din 15 decembrie 2016, primită de Curte la 6 martie 2017, în procedura
Liviu Petru Lupean,
Oana Andreea Lupean
împotriva
SCOTP BAAK Nyrt., prin OTP BANK SA, prin Sucursala SIBIU,
SC OTP BAAK Nyrt., prin OTP BANK SA,
CURTEA (Camera a șaptea),
compusă din domnul A. Rosas, președinte de cameră, și doamnele C. Toader și A. Prechal (raportor), judecători,
avocat general: domnul N. Wahl,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere decizia, luată după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, în conformitate cu articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții,
dă prezenta
Ordonanță
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 alineatul (1) și a articolului 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Liviu PetruLupean și doamna Oana AndreeaLupean, pe de o parte, și SC OTP BAAK Nyrt., prin OTP BANK SA, prin Sucursala Sibiu, precum și SC OTP BAAK Nyrt., prin OTP BANK SA (denumită în continuare „banca”), pe de altă parte, cu privire la caracterul pretins abuziv al unei clauze inserate într‑un contract de împrumut care prevede printre altele rambursarea creditului în aceeași monedă străină în care a fost acordat.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:
„O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”
4 Potrivit articolului 4 din această directivă:
„(1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.
(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului [principal al] contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
5 Articolul 5 din directiva menționată are următorul cuprins:
„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. […]”
Dreptul român
6 Articolul 1578 din Codul civil, în versiunea în vigoare la data încheierii contractului în discuție în litigiul principal, prevede:
„Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.
Întâmplându‑se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
7 Din decizia de trimitere reiese că, la 12 ianuarie 2007, doamna Lupean, în calitate de împrumutată, și domnul Lupean, în calitate de codebitor, au încheiat cu banca un contract de împrumut în franci elvețieni (CHF). Cuantumul în cauză a fost apoi pus la dispoziția lor în moneda națională, și anume leul românesc (RON). Creditul trebuie rambursat într‑o perioadă de 180 de luni, ultima rată lunară devenind scadentă la 31 decembrie 2021.
8 Contractul cuprinde, la articolul 11.1, o clauză care prevede că împrumutatul este ținut să ramburseze creditul și să plătească dobânzile în aceeași monedă în care a fost acordat împrumutul. Instanța de trimitere arată că această clauză are astfel drept consecință să pună în sarcina exclusivă a reclamanților din litigiul principal riscul de schimb valutar care rezultă dintr‑o creștere a cursului francului elvețian în raport cu cel al leului românesc. În plus, la articolul 11.3, contractul menționat stipulează că împrumutatul autorizează banca, până la nivelul sumelor datorate, să convertească în moneda acestui contract sumele deținute de împrumutat în alte valute în contul său bancar, la cursul băncii.
9 Apreciind că clauza care prevede rambursarea creditului în franci elvețieni constituia o clauză abuzivă, întrucât punea în sarcina lor riscul legat de cursul de schimb valutar, reclamanții din litigiul principal au chemat în judecată banca în fața instanței de trimitere și au solicitat printre altele, invocând caracterul pretins abuziv al clauzei menționate, obligarea băncii să convertească împrumutul acordat reclamanților din litigiul principal în lei românești, aplicând cursul de schimb între francul elvețian și leul românesc în vigoare la data acordării împrumutului.
10 Instanța de trimitere consideră necesar, în vederea aprecierii caracterului abuziv al acestei clauze, să obțină o clarificare a anumitor dispoziții ale Directivei 93/13.
11 În aceste condiții, Tribunalul Sibiu (România) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 4 alineatul (1) din [Directiva 93/13] coroborat cu principiul in dubio pro consumer desprins din articolul 5 alineatul (1) a doua teză din aceeași directivă și jurisprudența unională [poate fi interpretat] în sensul că astfel de clauze ale unui contract de împrumut bancar:
– ce stipulează acordarea împrumutatului a unei sume de bani exprimate într‑o monedă (valută) și obligația de restituire în aceeași monedă (valută), dar circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și executarea lui indică că punerea la dispoziție efectivă a împrumutului s‑a realizat în cu totul altă monedă, moneda de cont fiind doar de calcul și virtual utilizată;
– transferă întregul risc al aprecierii valorii externe și/sau interne a monedei de cont virtual utilizate (valutei) către împrumutat (consumator), deși acesta a încasat o monedă diferită de plată, real consumată;
– nu expun în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei de cont virtual utilizate, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din faptul semnării contractului;
– cuprind o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, unele sume care rezultă din diferența dintre ratele calculate în moneda de cont virtual oferită împrumutatului față de cele calculate în moneda de plată real consumată
pot prezenta riscul de a fi abuzive?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, care sunt criteriile pe care trebuie să le aplice instanța națională pentru a analiza un atare caracter eventual abuziv, raportat la situația de fapt descrisă în întrebarea primară?
3) Clauzele descrise în prima întrebare pot fi considerate ca nefăcând parte [din obiectul] principal al contractului de împrumut?”
12 La 20 septembrie 2017, Curtea a pronunțat hotărârea în cauza Andriciuc și alții (C‑186/16, EU:C:2017:703). Grefa Curții a transmis instanței de trimitere o copie a acestei hotărâri, invitând‑o să îi indice dacă dorea să își mențină întrebările preliminare. Prin scrisoarea din 18 octombrie 2017, instanța de trimitere a răspuns afirmativ, în măsura în care, în opinia sa, situația de fapt din cauza menționată nu este identică cu cea din litigiul principal.
Cu privire la întrebările preliminare
13 În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, atunci când răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la o astfel de întrebare nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.
14 În cadrul prezentei trimiteri preliminare este necesar să se facă aplicarea acestei dispoziții.
Cu privire la a treia întrebare
15 Prin intermediul celei de a treia întrebări, la care trebuie să se răspundă în primul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că intră sub incidența noțiunii „obiect principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, o clauză inserată într‑un contract de credit încheiat în monedă străină între un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia creditul trebuie restituit în aceeași monedă.
16 În ceea ce privește categoria clauzelor contractuale care intră în sfera noțiunii „obiect principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, Curtea a apreciat că acestea trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. În schimb, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C‑186/16, EU:C:2017:703, punctele 35 și 36, precum și jurisprudența citată).
17 Or, o clauză precum cea în discuție în litigiul principal este susceptibilă să intre în sfera noțiunii „obiect principal al contractului”, astfel înțeleasă.
18 În această privință, trebuie să se observe că, printr‑un contract de credit precum cel în discuție în litigiul principal, împrumutătorul se angajează, în principal, să pună la dispoziția împrumutatului o anumită sumă, acesta din urmă angajându‑se, la rândul său, în principal să ramburseze, în general cu dobândă, această sumă potrivit termenelor de scadență prevăzute. Principalele prestații ale unui astfel de contract se raportează, așadar, la o sumă care trebuie definită în raport cu moneda de plată și de rambursare stipulată. În consecință, faptul că un credit trebuie să fie rambursat în aceeași monedă în care a fost acordat nu privește, în principiu, o modalitate accesorie de plată, ci natura însăși a obligației debitorului, constituind astfel un element esențial al unui contract de împrumut (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C‑186/16, EU:C:2017:703, punctul 38).
19 Nu prezintă relevanță, în acest context, împrejurarea, indicată de instanța de trimitere, că suma împrumutată a fost în fapt pusă la dispoziția reclamanților din litigiul principal nu în moneda stipulată în contractul de credit, ci în lei românești. Astfel, această împrejurare nu este susceptibilă să modifice caracterul esențial al obligației, care rezultă din clauza menționată, de a rambursa creditul în aceeași monedă în care, potrivit contractului, a fost acordat.
20 Pe de altă parte, în măsura în care instanța de trimitere consideră că moneda în care a fost încheiat contractul de credit nu are decât o funcție de unitate virtuală de calcul, trebuie să se observe că din expunerea faptelor efectuată de această instanță rezultă că contractul în discuție în litigiul principal prevede totuși o utilizare reală a acestei monede. Astfel, reclamanții din litigiul principal sunt ținuți să ramburseze creditul în moneda menționată, deși acesta le‑a fost pus la dispoziție în moneda națională, iar contractul prevede la articolul 11.3 o conversie, în moneda creditului, a sumelor deținute de reclamanții din litigiul principal în contul lor bancar în moneda națională, în speță în lei românești, pentru a asigura plata ratelor lunare. În aceste împrejurări, contractul menționat nu poate fi asimilat unui contract de credit indexat în funcție de o monedă străină (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C‑186/16, EU:C:2017:703, punctul 40).
21 Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie să fie interpretat în sensul că intră sub incidența noțiunii „obiect principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, o clauză inserată într‑un contract de credit încheiat în monedă străină între un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia creditul trebuie restituit în aceeași monedă, având în vedere că această clauză stabilește o prestație esențială care caracterizează acest contract.
Cu privire la prima și la a doua întrebare
22 Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 3-5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că clauza unui contract de credit, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia întregul risc de schimb valutar este transferat asupra împrumutatului și care nu este redactată în mod transparent, astfel încât împrumutatul nu poate evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice ale încheierii contractului, este susceptibilă să fie considerată drept abuzivă de instanța națională cu ocazia examinării acestei clauze.
23 Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că cerința redactării clare și inteligibile, amintită și la articolul 5 din Directiva 93/13, se aplică chiar și în cazul în care o clauză, precum cea în discuție în litigiul principal, intră în sfera noțiunii „obiect principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din directiva menționată. Astfel, o asemenea clauză este exceptată de la aprecierea caracterului său abuziv numai în măsura în care a fost redactată în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C‑186/16, EU:C:2017:7030, punctul 43, precum și jurisprudența citată).
24 Această cerință de redactare clară și inteligibilă implică, astfel cum a statuat Curtea la punctul 51 din Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții (C‑186/16, EU:C:2017:703), că, în cazul contractelor de credit, instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite acestora să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză. În această privință, cerința menționată presupune ca o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeași monedă străină în care a fost contractat să fie înțeleasă de consumator atât pe plan formal și gramatical, cât și în ceea ce privește efectele concrete ale acesteia, în sensul ca un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare.
25 Este de competența instanței naționale să efectueze verificările necesare în această privință, verificând printre altele dacă consumatorii au fost informați cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într‑o monedă străină, se expuneau unui risc de schimb valutar, cauzat de posibilele variații ale cursurilor de schimb, pe care le va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să și‑l asume în cazul devalorizării monedei în care își primeau veniturile (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C‑186/16, EU:C:2017:7030, punctul 50).
26 În ceea ce privește elementele care trebuie luate în considerare în vederea aprecierii caracterului eventual abuziv al unei clauze precum cea în discuție în litigiul principal, instanța națională trebuie să ia în considerare, astfel cum indică articolul 4 din Directiva 93/13, natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, la data încheierii acestuia, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C‑186/16, EU:C:2017:703, punctul 53, precum și jurisprudența citată).
27 Rezultă că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la data încheierii contractului respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a acestuia, o clauză contractuală putând implica un dezechilibru între părți care nu se manifestă decât în cursul executării contractului (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C‑186/16, EU:C:2017:7030, punctul 54).
28 În speță, din decizia de trimitere reiese că clauza în discuție în litigiul principal, inserată într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină, stipulează că ratele lunare de rambursare a împrumutului trebuie efectuate în această monedă. O astfel de clauză plasează astfel riscul de schimb valutar în sarcina consumatorului, în caz de devalorizare a monedei naționale în raport cu moneda menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C‑186/16, EU:C:2017:7030, punctul 55).
29 În această privință, revine, așadar, instanței de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului, în speță ale băncii, în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună‑credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C‑186/16, EU:C:2017:7030, punctul 56).
30 Astfel, pentru a determina în ce împrejurări se creează, „în contradicție cu cerința de bună‑credință”, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, instanța națională trebuie să verifice dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C‑186/16, EU:C:2017:7030, punctul 57, precum și jurisprudența citată).
31 Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la prima și la cea de a doua întrebare că articolele 3-5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că clauza unui contract de credit, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia întregul risc de schimb valutar este transferat asupra împrumutatului și care nu este redactată în mod transparent, astfel încât împrumutatul nu poate evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice ale încheierii acestui contract, este susceptibilă să fie considerată drept abuzivă de către instanța națională cu ocazia examinării acestei clauze, atunci când se constată că, în contradicție cu cerința de bună‑credință, aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. În această privință, revine instanței de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună‑credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13.
Cu privire la cheltuielile de judecată
32 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) dispune:
1) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie să fie interpretat în sensul că intră în sfera noțiunii „obiect principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, o clauză inserată într‑un contract de credit încheiat în monedă străină între un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia creditul trebuie restituit în aceeași monedă, având în vedere că această clauză stabilește o prestație esențială care caracterizează acest contract.
2) Articolele 3-5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că clauza unui contract de credit, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia întregul risc de schimb valutar este transferat asupra împrumutatului și care nu este redactată în mod transparent, astfel încât împrumutatul nu poate evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice ale încheierii acestui contract, este susceptibilă să fie considerată drept abuzivă de către instanța națională cu ocazia examinării acestei clauze, atunci când se constată că, în contradicție cu cerința de bună‑credință, aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. În această privință, revine instanței de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor din cauza principală și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinței de bună‑credință și, în al doilea rând, existența unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13.
Luxemburg, 22 februarie 2018.
|
Grefier |
Președintele Camerei a șaptea |