DOMENIUL PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE ÎN MATERIA DREPTURILOR REALE
În ceea ce privește vechea regelementare, conform Decretului nr. 167/1958, ceea ce se stingea prin prescripție era dreptul la acțiunea care avea un obiect patrimonial. De regulă, prescripția extinctivă se aplica tuturor drepturilor la acțiune care aveau caracter patrimonial, cu excepția cazurilor în care prin lege se prevedea altfel. Din acest principiu s-a tras concluzia că drepturile la acțiune în sens procesual, cele având caracter nepatrimonial și apărările formulate pe cale de excepție nu formau obiectul prescripției extinctive
De asemenea, art. 1 din Decretul 167/1958 nu făcea nicio deosebire între dreptul la acțiune care avea ca obiect drepturi de creanță și cel care avea ca obiect drepturi reale. În același act normativ s-a prevăzut expres că dispozițiile sale nu sunt aplicabile dreptului la acțiune care valorifică drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie. Prin urmare, pentru a se putea determina regimul juridic al acestor drepturi reale, din punctul de vedere al prescripției extinctive, se luau în considerate dispozițiile fostului Cod civil și cele prevazute în legile speciale, ținându-se cont și de caracterele fiecărui drept real în parte[2].
Trebuie să se mai observe că prin dispozițiile sale, Decretul 167/1958 a exceptat de la aplicarea sa numai drepturile reale principale, drepturile la acțiune privitoare la drepturile reale accesorii fiind supuse acestui act normativ
Tot în doctrina corespunzătoare reglementarii anterioare s-a observat și că drepturile reale sunt limitate ca număr, ceea ce permite stabilirea prescriptibilității sau imprescriptibilității lor pentru fiecare caz în parte
S-a mai arătat că în ceea ce privește drepturile reale trebuie să se faca distincția între acțiunile petitorii, întemeiate pe dreptul de proprietate sau pe un alt drept real și acțiunile posesorii prin care se apără numai stăpânirea în fapt a unui bun. Aceata distincție trebuie să se facă și în categoria acțiunilor petitorii între acțiunile reale care se întemeiază pe dreptul de proprietate și alte acțiuni reale care se întemeiaza pe drepturile reale principale corespunzatoare dreptului de proprietate privată sau publică[5].
Se consideră întemeiate în mod direct pe dreptul de proprietate: acțiunea în revendicare, acțiunea negatorie, acțiunea în partaj, petiția de ereditate (în măsura în care se admite că acțiunea în partaj și petiția de ereditate au un caracter real)[6].
Superficia, uzufructul, uzul, abitația și servitutea, fiind dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, fac obiectul unor acțiuni denumite acțiuni confesorii. În categoria dezmembrămintelor intră și unele drepturi reale stabilite în favoarea unor persoane cum sunt: dreptul de folosință asupra unor terenuri agricole atribuite personalului specializat din serviciile publice comunale, pentru perioada în care lucrează într-o anumită localitate; dreptul de concesiune atribuit în vederea executării de construcții, construirii de locuințe sau case de vacanță. Aceste dezmembrăminte sunt caracteristice numai dreptului se proprietate privată a statului sau a unitaților sale administrativ-teritoriale[7].
Referitor la drepturile reale corespunzatoare dreptului de proprietate publică, adică: dreptul de administrare, dreptul de folosință cu titlu gratuit și dreptul de concesiune, acestea vor fi apărate prin intermediul unor acțiuni specifice pe care doctrina le include în categoria acțiunilor în revendicare lato sensu[8].
Drepturile reale de garanție se protejează prin intermediul unur acțiuni speciale: acțiunea ipotecară; acțiunea în revendicarea creditorului gajist s.a.
Pentru a se putea determina caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al drepturilor la acțiune privitoare la anumite drepturi reale principale, este necesar să se țină cont și de alți factori precum persoana titularului și regimul juridic al bunului care face obiectul dreptului real respectiv (este un bun mobil sau imobil; face parte din domeniul privat sau din domeniul public)[9].
Din aplicarea art. 2501 alin. (1) din Codul cvil actual rezultă că drepturile reale principale sunt supuse prescripției extinctive, daca legea nu prevede altfel. Însă, în materie exista prevederi legale care declară anumite drepturi reale a fiind imprescriptibile extinctiv, astfel încât majoritare sunt acțiunile reale imprescriptibile extinctiv[10].
În materia drepturilor reale, regula este imprescriptibilitatea, iar prescriptibilitatea reprezintă excepția. Drepturile reale de folosinţă care nu se sting prin neuz pot fi exercitate oricând, iar în cazul în care ar fi încălcate, pot fi apărate oricând în justiţie[11].
Având în vedere dispoziţiile Codului civil, sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:
- Acțiunea în revendicare, mobiliară sau imobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate privată (art. 563 alin. 2)
- Acțiunea în revendicare, mobiliară sau imobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate publică, indiferent că titularul dreptului este statul sau o unitate administrativ-teritorială [art. 861, 865 alin. (3) Cod civil]
- Acţiunea negatorie (art. 564);
- Acţiunea confesorie de superficie (art. 696);
- Acțiunea care are ca obiect stabilirea dreptului de trecere pe fondul vecinului în favoarea proprietarului fondului lipsit de acces la calea publică [art. 617 alin. (3) Cod civil]
- Acțiunea de partaj (art. 669 Cod civil)
- Acţiunea în protecţia drepturilor reale de tip nou, precum dreptul de administrare (art. 870), concesiune (art. 873) şi folosinţă cu titlu gratuit (art. 875).
Sunt prescriptibile extinctiv, inter alia:
- Acţiunea confesorie de uzufruct (art. 705),
- Acțiunile confesorii de uz şi abitaţie (art. 754)
- Acțiunea confesorie de servitute (art. 757);
- Acţiunea ipotecară (art. 2.504)
- Acțiunea în revendicarea animalelor domestice rătăcite pe terenul altuia art. [576 alin.(1) Cod civil].