CJUE Si Inghetarea Cursului Valutar Chf Sau Euro – Ce Spune Avocatul General

Inghetarea Cursului Valutar Chf Sau Euro, deja situatia se raporteaza la cat mai este pana la acel moment cand CJUE v-a pronunta cauza.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL DIN DATA DE 19.03.2020, IN CAUZA C-81/19: SPERANTE PENTRU CONSUMATORII CU CREDITE IN FRANCI ELVETIENI

La data de 19.03.2020, avocatul general, doamna JULIANE KOKOTT, si-a prezentat concluziile in cauza C-81/19, o cauza in care solutia este indelung asteptata de catre debitorii cu credite in franci elvetieni.

Dupa cum stim, prin Incheierea din data de 27.12.2018, pronuntata in dosarul nr. 196/1285/2017, Curtea de Apel Cluj a adresat Curtii de Justitie a Uniunii Europene, in temeiul art. 267 TFUE, urmatoarele intrebari preliminare, care vizeaza, in principal, transarea problematicii privind: caracterul abuziv al clauzei referitoare la riscul valutar, stabilizarea (inghetarea) cursului valutar chf/ron la valoarea de la momentul semnarii contractului de credit, precum si aplicarea principiului nominalismului, dupa cum urmeaza:

1. Art. 1 pct. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul în care nu se opune ca o clauză contractuală care preia o normă supletivă de la care părţile puteau deroga, dar în concret nu au derogat, pentru că nu a existat nicio negociere asupra ei, aşa cum este în cazul concret analizat, clauza care impune restituirea creditului în aceeaşi monedă străină în care creditul a fost acordat, să fie analizată din perspectiva caracterului abuziv?

2. În contextul în care, la acordarea creditului în monedă străină, consumatorului nu i-au fost prezentate calcule/predicţii cu privire la impactul economic pe care o eventuală fluctuaţie a cursului de schimb îl va avea cu privire la obligaţiile totale de plată din contract, se poate susţine cu temei că o astfel de clauză, de preluare în întregime a riscului valutar de către consumator, (în temeiul principiului nominalismului) este clară şi inteligibilă şi că profesionistul/banca şi-a îndeplinit cu bună credinţă obligaţia de informare a cocontractantului său, în condiţiile în care gradul maxim de îndatorare al consumatorilor impus de către banca Națională a României a fost calculat prin raportare la cursul de schimb de la data acordării creditului?

3. Directiva nr. 93/13/CEE şi jurisprudenţa dezvoltată în baza ei, precum şi principiul efectivităţii, se opun ca, subsecvent constatării caracterului abuziv al unei clauze privind suportarea riscului valutar, contractul să continue nemodificat? Care ar fi modificarea posibilă pentru înlăturarea clauzei abuzive şi respectarea principiului efectivităţii?

In acest moment, sute de cauze sunt suspendate in asteptarea Deciziei CJUE, ce se va dovedi de o importanta deosebita pentru debitorii cu credite in CHF.

Scurte aspecte despre situatia de fapt si litigiul principal

Potrivit constatărilor instanței de trimitere, la 31 martie 2006 reclamanții din litigiul principal au încheiat, în calitate de consumatori, cu Volksbank România S.A. (devenită ulterior Banca Transilvania S.A.), un contract de credit în valoare de 90 000 de lei (RON).

La 15 octombrie 2008, părțile au încheiat un al doilea contract de credit, în vederea refinanțării contractului din 31 martie 2006. Obiectul era un împrumut în monedă străină în valoare de 65 000 de franci elvețieni (CHF). Această sumă era echivalentul a aproximativ 159.126 RON sau 33.488 de euro. Reclamanții își obțin veniturile în lei.

Punctul 1 din capitolul 4 din Condițiile generale ale celui de al doilea contract de credit prevedea că „orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres în condițiile speciale sau în condițiile generale”.

Deprecierea leului și aprecierea francului elvețian între luna octombrie a anului 2008 și luna aprilie a anului 2017 au determinat o majorare a sumei care trebuie rambursată cu 117.760 RON (aproximativ 24.772 euro).

În aceste condiții, reclamanții au introdus o acțiune la Tribunalul Specializat din Cluj (România). Aceștia susțin că banca nu și‑a îndeplinit în mod suficient obligația de informare cu privire la riscul valutar. De asemenea, ei susțin că ar fi fost dezavantajați în mod nerezonabil ca urmare a preluării acestui risc. În consecință, aceștia solicită ca cursul de schimb să fie înghețat la data încheierii contractului.

Pârâta obiectează că clauza în litigiu se întemeiază pe principiul nominalismului consacrat la articolul 1578 din Codul civil și, prin urmare, articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 nu permite aprecierea caracterului abuziv al acesteia.

Instanța de prim grad de jurisdicție a respins acțiunea. Acesta a considerat totuși că clauza în litigiu era supusă controlului pe fond. Cu toate acestea, banca și‑ar fi îndeplinit în mod suficient obligațiile de informare. Astfel, aceasta nu ar fi putut să prevadă fluctuațiile semnificative ale cursului de schimb.

Litigiul se află în prezent pe rolul instanței de trimitere, Curtea de Apel Cluj, ca urmare a apelului declarat de cele două părți. Această instanță are îndoieli în legătură cu interpretarea Directivei 93/13, în ceea ce privește domeniul de aplicare al acesteia, obligațiile de informare ce revin profesioniștilor și consecințele juridice care decurg din caracterul eventual abuziv al clauzei în discuție.

La data de 19.03.2020, concluziile (pe scurt) ale Avocatului general au fost:

Propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Curtea de Apel Cluj (România) după cum urmează:

„1.      Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care constituie expresia unui principiu general consacrat de lege este supusă dispozițiilor acestei directive, în cazul în care legiuitorul național nu a intenționat, prin crearea dispoziției legale respective, să stabilească un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la tipul de contract în cauză. Este de competența instanței naționale să procedeze la constatările necesare în această privință.

2.      Cerința, cuprinsă la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE, de redactare clară și inteligibilă a unei clauze dintr‑un contract de credit încheiat în monedă străină care, în definitiv, pune în sarcina consumatorului riscul de schimb valutar presupune ca acesta din urmă să fie informat în mod exhaustiv cu privire la consecințele economice eventual semnificative ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare. Acest lucru este valabil independent de aspectul dacă deprecierea survenită în mod concret a monedei în cauză putea fi prevăzută deja la momentul încheierii contractului. Este de competența instanței naționale să efectueze verificările necesare în această privință.

3.      Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o instanță națională să elimine o clauză abuzivă și să o înlocuiască cu o dispoziție complementară care înlocuiește echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile părților contractante cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți, atunci când: în primul rând, contractul în cauză nu poate fi menținut după eliminarea fără înlocuire a clauzei abuzive; în al doilea rând, anularea contractului ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator; și, în al treilea rând, nu există nicio dispoziție de drept intern cu caracter supletiv sau aplicabilă în cazul unui acord al părților la contractul respectiv care să poată înlocui clauza eliminată.”

Avocatul general apreciază că instanța de trimitere trebuie să verifice în special dacă informațiile transmise de profesionist permit consumatorului să evalueze consecințele pe care le poate avea o depreciere gravă a monedei în care își încasează veniturile și o majorare a ratei dobânzii la împrumutul în monedă străină asupra ratelor plătite. Acest lucru nu înseamnă că banca trebuia să prevadă deprecierea concretă a monedei, ci că trebuia să informeze “exhaustiv”, cu privire la posibilele efecte economice ale unei clauze, precum cea privind riscul valutar. Acest lucru este imposibil de dovedit pentru bănci, avand in vedere faptul că NU au informat în vreun fel consumatorii, cu privire la riscul valutar pe care le implica contractarea unor credite in franci elvetieni. Dimpotriva, creditele în franci elvetieni au fost prezentate consumatorilor drept o alternativă sigură la împrumuturile în euro și lei.

Prin concluziile sale in aceasta privintă, Avocatul general nu face decat să confirme un lucru pe care l-am sustinut de la bun inceput, anume: caracterul abuziv al clauzei de risc valutar rezidă in faptul că obligă consumatorii sa se supună unor conditii contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală să ia cunostintă la data semnării contractului. Or, avand in vedere obligatia de transparentă contractuală instituită in sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigentelor de informare si de protectie inerente dreptului consumatorului, in scopul garantării dreptului consumatorului de a intelege prevederile si efectele pe termen lung ale contractului pe care il incheie, fiecare beneficiar al unui credit in valuta trebuie să cunoasca riscurile pe care si le asumă la contractarea unui asemenea produs.

Avocatul general mai arată că, într-o situație precum cea in speta, contractul nici nu poate fi completat cu o normă din drept, fie pentru că nu există una, fie pentru că apelarea la art. 1578 din Codul civil, pe care instanța de trimitere îl consideră singura dispoziție relevantă în această privință, nu ar fi de natură să permită înlocuirea clauzei în litigiu, in conditiile in care art. 1578 din Codul civil constituie o dispoziție cu un conținut identic cu cel al clauzei în litigiu.

Din păcate, din jurisprudența existentă rezultă, așadar, numai ceea ce instanța națională nu trebuie să facă într‑o situație precum cea din speță, anume: acesta nu poate admite ca clauza abuzivă să fie obligatorie pentru consumator, dar nici nu trebuie să înlocuiască această clauză cu o dispoziție legislativă precum art. 1578 din Codul civil, dacă această dispoziție nu asigură un echilibru rezonabil între interesele profesionistului și cele ale consumatorului.

În schimb, jurisprudența nu oferă un răspuns la întrebarea ce poate face instanța națională într‑o astfel de situație. Guvernul român a susținut că dreptul român recunoaște, în principiu, instanței competența de a remedia lacunele contractului printr‑o dispoziție complementară. În special, în caz de impreviziune, un contract ar putea fi astfel ajustat. În aceste condiții, într‑o situație precum cea din speță, simpla calitate de consumator a uneia dintre părțile la contract nu poate împiedica o instanță națională să acopere lacuna rezultată din retragerea clauzei abuzive printr‑o dispoziție complementară, care restabilește echilibrul dintre drepturile și obligațiile reciproce ale părților. Potrivit instanței naționale, acest lucru ar putea fi atins prin înghețarea cursului de schimb la data încheierii contractului.

Astfel, nici articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, nici jurisprudența referitoare la această dispoziție nu se opun posibilității de înlocuire a clauzei abuzive în împrejurări precum cele din speță.

Instanța trebuie să țină seama în mod corespunzător de cerința specială de protejare a intereselor consumatorului. Astfel, in loc să se orienteze în funcție de voința efectivă a utilizatorului unei clauze pre-redactate, instanța determină ceea ce s‑ar fi convenit cu bună‑credință. Aceasta înlocuiește astfel echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile părților cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste drepturi și obligații. Or, tocmai acestea sunt, potrivit jurisprudenței, obiectul și finalitatea normei enunțate la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13.

Trebuie precizat că revine instanței naționale sarcina de a aprecia care este reglementarea susceptibilă a constitui un echilibru adecvat al intereselor, implicand faptul că dispoziția menționată trebuie să fie proporțională.

Acest lucru ar putea insemna că instanța natională va avea posibilitatea de a veni cu diferite solutii prin care consumatorii să facă rambursarea creditului, una dintre aceste solutii fiind chiar stabilizarea (inghetarea) cursului valutar CHF/RON la valoarea de la momentul semnării contractului de credit.

Nu ne rămane decat sa asteptăm Decizia CJUE in aceasta privintă si sa sperăm că lucrurile vor reveni la normal pentru debitorii impovărati, ani la randul, de plata ratelor. Concluziile Avocatului general confirmă incă o data faptul că Directiva 93/13/CEE garantează drepturile consumatorilor, instituind în sarcina instanțelor naționale obligația de a realiza o analiză completă a clauzelor cuprinse în contractele de credit, de a elimina clauzele abuzive și de a înlocui clauzele abuzive cu dispoziții complementare, de natură a conferi egalitate părților contractante.

Lasa un comentariu si un avocat raspunde (Completati cu nume si email)

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.