I.F.A.B – Din sezonul 2025/26, portarul are 8 secunde să lase mingea din mână. Arbitrul face un countdown vizual pe ultimele 5 secunde. Dacă depășește, adversarul primește corner, nu lovitură liberă indirectă (regula veche de 6 secunde aproape niciodată nu era aplicată)
Este vorba despre o tentativă a IFAB (organismul care scrie Legile Jocului) de a tăia două tactici tot mai folosite de portari și de echipele lor: ținerea mingii prea mult și, mai ales, „timeout-ul tactic” – când portarul se lasă pe jos, cere medicul, iar colegii aleargă la bancă să primească instrucțiuni.
1. Ținerea mingii (deja schimbat)
Din sezonul 2025/26, portarul are 8 secunde să lase mingea din mână. Arbitrul face un countdown vizual pe ultimele 5 secunde. Dacă depășește, adversarul primește corner, nu lovitură liberă indirectă (regula veche de 6 secunde aproape niciodată nu era aplicată).
2. „Tactical timeout” – problema actuală
Scenariul tipic: portarul se așază, semnalează accidentare (adesea fără contact), vine fizioterapeutul, tot lotul se adună la banca tehnică, antrenorul dă indicații, apoi portarul se ridică și joacă mai departe. Arbitrul nu putea pedepsi eficient.
IFAB nu a introdus încă o lege unică mondială, dar a autorizat probe pentru 2026/27:
- Varianta Angliei (Premier League, EFL, FA Cup, WSL, National League): dacă arbitrul lasă medicul să intre la portar, antrenorul are 10 secunde să nominalizeze un jucător de câmp care iese 1 minut după reluarea jocului. Dacă nu alege nimeni, iese căpitanul. Excepții: coliziune reală, sângerare, suspiciune de comotie, accidentare gravă.
- Varianta A-League (Australia): iese aproape întotdeauna căpitanul.
La Mondialul 2026 s-a aplicat o măsură intermediară: jucătorii nu au voie să se ducă la bănci cât timp portarul e pe jos; trebuie să rămână pe teren sau să se adune departe de zona tehnică.
Context mai larg
Tot pachetul IFAB din 2026 include și:
- countdown de 5 secunde la aruncări de la margine și lovituri de la poartă (depășire = posesia trece la adversar / corner);
- jucătorul înlocuit trebuie să iasă în 10 secunde, altfel rezerva așteaptă încă un minut;
- cine e tratat pe teren iese 1 minut după reluare.
Scopul declarat: mai mult timp efectiv de joc și mai puține întreruperi calculate. Primele date din Premier League sugerează că pauzele au scurtat puțin.
Pe scurt: nu e o lege nouă unică încă pentru „timeout-ul” portarului, ci un val de reguli + experimente ca să nu mai merite să te lași pe jos doar ca să dai o ședință de tactici la bancă.
Articolul continua atat in limba romana cat si in limba engleza!
Reguli neaplicate, tactici legitime și reforma portarului din 2025
În 2025, International Football Association Board a modificat Legea 12 a fotbalului astfel încât un portar care ține mingea mai mult de opt secunde acordă corner echipei adverse. Voi susține că această reformă este justificată, dar justificarea e mai greu de fundamentat decât pare la prima vedere. Argumentul evident este că a sta pe loc ținând o minge nu e o abilitate de fotbal, deci nu există motiv ca regulamentul să o protejeze. Cred că argumentul e corect, dar dovedește prea mult. Ar părea să justifice, în aceeași măsură, restricționarea loviturilor de la poartă luate lent, a aruncărilor deliberat către stâlpul de corner sau a posesiei reciclate prin linia defensivă fără intenția de a avansa. Toate acestea consumă timp. Argumentul evident nu ne spune unde trebuie trasă linia, pentru că nu distinge adecvat ținerea mingii de către portar de aceste alte practici. E nevoie de o explicație principială a faptului că ținerea mingii de către portar e diferită ca natură, nu doar ca grad. Să ofer această explicație și să o folosesc pentru a respinge ceea ce consider cea mai puternică obiecție la reformă este sarcina centrală a acestui articol.
Distincția pe care vreau să o trasez este între gestionarea ritmului prin joc și suspendarea jocului sub aparența de a juca. Bernard Suits, în teoria sa influentă asupra jocurilor, definește jocul ca „încercarea voluntară de a depăși obstacole inutile”, o definiție care face din regulile constitutive ale unui sport ceva central pentru ceea ce este sportul respectiv (Suits 1978, 41). Din această perspectivă, regulile fotbalului nu doar reglementează o activitate preexistentă; o constituie. Ele determină ce capacități sunt testate și ce mijloace de a obține victoria sunt permise. Fotbalul constituie un concurs de abilitate, mișcare și luare a deciziilor în joc continuu: provocările centrale implică pasa sub presiune, poziționarea inteligentă, crearea și negarea spațiului și urmarea tacticilor definite de antrenori.
O echipă care păstrează posesia prin combinații scurte, reciclează mingea prin fundași, invită adversarul să preseze și apoi scapă, încetinind ritmul printr-o distribuție conservatoare, gestionează ritmul prin joc. Jucătorii iau decizii, se mișcă în spațiu, citesc forma adversarului. Provocările centrale ale sportului sunt încă exersate, doar într-o formă care se întâmplă să favorizeze echipa care e în avantaj. Portarul care ține mingea în mână nu face nimic din toate acestea. Nu se ia nicio decizie care să ceară continuarea posesiei: portarul a prins deja mingea, a identificat deja unde o trimite și pur și simplu așteaptă ca echipa să se rearanjeze. Distincția nu e între fotbal rapid și fotbal lent, ci între fotbal jucat și fotbal pauzat. Asta e o diferență de natură, nu de grad.
Pot vorbi despre asta din experiență. Am jucat portar la nivel universitar, iar întrebarea ce anume contează ca gestionare legitimă a timpului era una la care mă gândeam în timpul meciurilor. Au existat momente în care ținerea scurtă a mingii era cu adevărat utilă: o pauză ca fundașul central să-și recapete poziția, așteptarea alergării unui atacant înainte de a schimba flancul, reorganizarea formei defensive după o intervenție dificilă. Nimic din toate astea nu cerea mai mult de câteva secunde, și totul implica o decizie despre unde merge mingea în continuare. Dar au existat și momente, mai ales târziu în meciuri când protejam un avantaj, în care țineam mingea nu pentru că decideam ceva, ci pentru că ținerea ei însemna că adversarul nu atacă. Nu gestionam ritmul; suspendam jocul. Regula sub care jucam, care nominal îmi dădea șase secunde, dar în practică îmi dădea cât voiam, permitea acel comportament. La reflexie, nu ar fi trebuit.
Meciul care a făcut asta cel mai clar a fost unul împotriva unei echipe al cărei joc se baza pe presing agresiv, de mare intensitate. Odată ajunsă în avantaj, aceeași echipă — al cărei presing fusese o tactică autentică și abilă, cerând coordonare precisă și decizii rapide — și-a schimbat complet caracterul. Portarul lor strângea mingea de fiecare dată când jocul amenința să se deschidă. Presingul fusese un exemplu de fotbal jucat strălucit. Ținerea care a urmat a fost un exemplu de refuz de a juca fotbal. Greve et al. (2019), într-un studiu empiric sistematic, confirmă că pierderea strategică de timp după ce portarul captează mingea este printre cele mai răspândite forme de întârziere deliberată în fotbalul profesionist, afectând semnificativ rezultatele meciurilor.
Cea mai serioasă obiecție la reformă nu e cea evidentă — că a ține o minge cere abilitate —, ci o afirmație mai principială: că gestionarea jocului ca atare e o capacitate competitivă reală, iar restricționarea ei sărăcește sportul. Din această perspectivă, o echipă care a muncit optzeci de minute ca să obțină un avantaj are un interes legitim să-l protejeze. Gestionarea ritmului în faza finală a unui meci — a ști când să încetinești, când să atragi faulturi, când să ții formația — nu e o formă de trișare sau evaziune. E fotbal sofisticat. Berman și Friedman notează că regulile sportive trebuie să echilibreze integritatea competiției cu interesul legitim al echipelor de a folosi toate resursele strategice disponibile (Berman și Friedman 2021, 193). Regulile care restrâng strategia legitimă nu sunt doar incomode; îngustează spațiul competitiv în feluri care fac sportul mai sărac.
Obiecția merită luată în serios, pentru că premisele ei sunt corecte. Gestionarea jocului e o abilitate reală. Echipele care o fac bine — care absorb presiunea, controlează ritmul și decid corect când să joace și când să încetinească — își demonstrează capacitatea de joc. Și e adevărat că reguli prea largi împotriva gestionării ritmului ar sărăci fotbalul. Problema obiecției e că stabilește mai puțin decât pare. Întrebarea nu e dacă gestionarea jocului prin joc trebuie protejată. Reforma din 2025 nu atinge asta. O echipă poate tot să păstreze posesia prin pase scurte, să aleagă o distribuție conservatoare, să recicleze mingea pe poziții adânci și să joace în ritmul care îi convine. Ceea ce restrânge reforma e practica specifică de a îngheța jocul prin ținerea mingii în mână de către portar, care, după cum am argumentat mai sus, nu e un caz de gestionare a ritmului de joc, ci de suspendare a jocului. Obiecția dovedește că gestionarea legitimă a jocului trebuie protejată. Nu dovedește că ținerea mingii de către portar e un caz de gestionare legitimă a jocului. Distincția pe care am trasat-o e exact ceea ce obiecția trebuie să confrunte — și nu o confruntă.
Chiar acceptând că o limită asupra ținerii mingii de către portar e justificată, s-ar putea argumenta că reforma din 2025 e inutilă: vechea regulă de șase secunde, deși neaplicată așa cum era scrisă, producea o normă informală funcțională. Dacă arbitrul tolera în practică până la zece secunde, atunci regula efectivă era o regulă de zece secunde. Portarii au învățat asta, antrenorii au acceptat-o, iar jocul s-a stabilizat în jurul unei înțelegeri comune. De ce ar fi situația aceea mai proastă decât o regulă scrisă care ar fi spus pur și simplu zece secunde?
Răspunsul are două părți. În primul rând, o limită formulată formal, dar depășită informal, nu converge către o normă echivalentă stabilă; creează o zonă de ambiguitate strategică permanentă. Portarul știe că e în abatere din momentul în care depășește șase secunde și știe totodată că arbitrul e puțin probabil să intervină, dar nu poate ști când se termină toleranța. Asimetria nu e neutră între cele două echipe. Echipa care protejează avantajul vrea să extragă cât mai mult timp din fiecare posesie; echipa care urmărește scorul vrea regula aplicată acum. Regula neaplicată pune discreția arbitrului în centrul acestui conflict, iar acea discreție, tocmai pentru că nu are o bază principială, tinde spre inacțiune. Echipa aflată în avantaj obține un plus sistematic din decalajul dintre regula scrisă și aplicarea ei — un plus pe care nu l-ar avea dacă regula ar spune pur și simplu zece secunde, pentru că atunci n-ar mai exista un decalaj de exploatat. Berman argumentează că distanța dintre o regulă așa cum e formulată și o regulă așa cum e aplicată nu e niciodată neutră: generează o presiune normativă proprie, de obicei în favoarea părții care beneficiază cel mai mult de neaplicare (Berman 2011, 37). Regula de șase secunde e un caz de manual.
În al doilea rând, și mai fundamental, o regulă neaplicată degradează activ mediul normativ în care operează toate regulile. O prevedere încălcată deschis, fără consecințe, semnalează fiecărui participant că distanța dintre regulile scrise și jocul jucat e negociabilă. Jucătorii nu limitează acea lecție la prevederea respectivă; o generalizează, iar autoritatea arbitrului pe tot câmpul de reguli e erodată în tăcere. Articolul din Stanford Encyclopedia of Philosophy despre filosofia sportului observă că legitimitatea aplicării regulilor depinde de acceptarea, de către participanți, că regulile au forță normativă reală, nu doar forță instrumentală atunci când e convenabil (D’Agostino 2023). O regulă pe care nimeni nu se așteaptă să fie aplicată nu e o regulă care funcționează la capacitate redusă. E o regulă care a încetat să funcționeze ca regulă, iar prezența ei continuă pe hârtie e, din acest punct de vedere, mai rea decât absența ei, pentru că ocupă spațiul normativ pe care l-ar putea umple o regulă reală, fără să facă nicio treabă pe care o face o regulă reală.
Există un punct suplimentar în favoarea reformei, dincolo de sarcina defensivă de a respinge obiecțiile. Contul lui Suits asupra regulilor constitutive implică faptul că ele nu sunt doar restrictive; definind mijloacele permise de a atinge un scop, ele definesc simultan spațiul de joc și deschid posibilități care altfel n-ar exista (Suits 1978, 49). Istoria legislației fotbalului oferă o ilustrare izbitoare. Regula din 1992 a pasei înapoi a interzis portarilor să primească în mână mingi șutate deliberat de coechipieri. Scopul ei era să elimine o practică de pierdere de timp. Ceea ce a făcut de fapt a fost să transforme complet rolul portarului. A devenit necesar un alt tip de portar: tehnic cu mingea la picior, capabil să participe la construcție, confortabil să primească sub presiune de la jucătorii de câmp și să distribuie rapid în spațiu. Portarii au devenit o resursă ofensivă. Regula nu a interzis doar o tactică; a creat o nouă dimensiune a sportului.
Reforma din 2025 are o ambiție mai modestă, dar operează pe aceeași logică. O regulă care închide opțiunea de a îngheța jocul nu doar ia ceva. Redirecționează energia competitivă care mergea înainte către întârzierea portarului către alternative cu adevărat productive: o formă defensivă mai disciplinată, capcane de presing mai inteligente, o poziționare colectivă mai precisă pentru a proteja un avantaj prin joc, nu prin suspendarea lui. Acestea sunt abilități dificile, care cer coordonare, rezistență și inteligență tactică. Regula nu îngustează spațiul competitiv; îl mută către capacități care țin de fotbal — capacități care, spre deosebire de ținerea unei mingi, sunt cu adevărat testate de sport. Dacă reforma din 2025 se va dovedi la fel de transformatoare ca regula pasei înapoi e o întrebare empirică. Dar structura argumentului e aceeași: o regulă constitutivă care înlătură o non-abilitate face loc exersării unor abilități autentice care altfel ar fi împinse la o parte.
Reforma portarului din 2025 e justificată pentru că a ține o minge nemișcată nu e o abilitate de fotbal și nu trebuie protejată ca atare. Dar a enunța această concluzie e începutul argumentului, nu sfârșitul. Reforma trebuie să depășească și obiecția serioasă că gestionarea jocului e o capacitate competitivă reală, demnă de protecție — și o face pentru că vizează suspendarea jocului, nu vreo formă de gestionare a ritmului prin joc. Trebuie să explice de ce vechea regulă de șase secunde era mai rea decât inutilă — și poate, pentru că o regulă neaplicată nu produce o normă informală stabilă, ci o zonă de ambiguitate asimetrică care favorizează sistematic echipa deja aflată în avantaj, în timp ce corodează totodată autoritatea tuturor regulilor. Și beneficiază de un argument pozitiv pe care obiecția evidentă îl ratează cu totul: că regulile constitutive bine concepute nu doar interzic, ci deschid dimensiuni competitive noi. Regulile în sport, în contul lui Suits, sunt constitutive ale competiției înseși. O regulă care exclude, în mod aplicabil, suspendarea jocului din jocul care se joacă nu e o restricție asupra competiției legitime. E una dintre condițiile care fac posibilă competiția legitimă.
Referințe
Berman, Mitchell N. (2011). „‘Let ’em Play’: A Study in the Jurisprudence of Sport.” University of Pennsylvania Law Review 160: 1325–1409.
Berman, Mitchell N., and Richard D. Friedman. (2021). The Jurisprudence of Sport: Sports and Games as Legal Systems. St. Paul, MN: West Academic Publishing.
D’Agostino, Fred. (2023). „Philosophy of Sport.” Stanford Encyclopedia of Philosophy, Fall 2023 Edition. Edward N. Zalta and Uri Nodelman (eds.). plato.stanford.edu/entries/sport.
Greve, Henrich R., Nils Rudi, and Anup Walvekar. (2019). „Strategic rule breaking: Time wasting to win soccer games.” PLOS One 14(12): e0224150.
IFAB. (2025). „The IFAB tackles time-wasting by goalkeepers.” theifab.com. 1 martie 2025.
Suits, Bernard. (1978). The Grasshopper: Games, Life and Utopia. Toronto: University of Toronto Press.
Unenforced Rules, Legitimate Tactics, and the 2025 Goalkeeper Reform
Lawyer Victor Ionescu – N,Y BAR – U.S.A
In 2025, the International Football Association Board amended soccer’s Law 12 so that a goalkeeper who holds the ball for more than eight seconds concedes a corner kick to the opposing team. I will argue that this reform is justified, but the justification is harder to establish than it first appears. The obvious argument is that standing still holding a ball is not a soccer skill so there is no reason the rules should protect it. I think that argument is correct, but it proves too much. It would equally seem to justify restricting slowly taken goal kicks, deliberate throw-ins toward the corner flag, or possession recycled through the defensive line with no intention of advancing. All of these consume time. The obvious argument cannot tell us where the line should be drawn, because it does not adequately distinguish goalkeeper holding from these other practices. What is needed is a principled account of why goalkeeper holding is different in kind, not merely in degree. Providing that account and using it to defeat what I take to be the strongest objection to the reform, is the central task of this paper.
The distinction I want to draw is between managing tempo through play and suspending play under the appearance of playing. Bernard Suits, in his influential account of games, defines game-playing as “the voluntary attempt to overcome unnecessary obstacles” a definition that makes the constitutive rules of a sport central to what the sport is (Suits 1978, 41). On this view, the rules of soccer do not merely regulate a pre-existing activity; they constitute it. They determine which capacities are being tested and which means of achieving victory are permitted. Soccer constitutes a contest of skill, movement, and decision-making in continuous play: the central challenges involve passing under pressure, intelligent positioning, the creation and denial of space and following defined tactics by the coaches.
A team that retains possession through short combinations, recycling the ball through defenders, inviting the opposition to press and then escaping slowing the rhythm of the game by choosing conservative distribution, is managing tempo through play. Its players are making decisions, moving into space, reading the opposition’s shape. The sport’s central challenges are still being exercised, just in a form that happens to favor the team that is ahead. The goalkeeper holding the ball in hand is doing none of this. No decision is being made that requires continued possession: the goalkeeper has already caught the ball, has already identified where to send it, and is simply waiting for his team to reshape into formation. The distinction is not between fast and slow soccer but between soccer being played and soccer being paused. That is a difference of kind, not degree.
I can speak to this from experience. I played goalkeeper at the university level, and the question of what counted as legitimate time management was one I thought about during matches. There were moments when holding the ball briefly was genuinely useful: pausing to let a center-back recover position, waiting for a forward’s run before switching the play, reorganizing the defensive shape after a difficult save. None of this required more than a few seconds, and all of it involved making a decision about where the ball was going next. But there were also moments, particularly late in matches when we were protecting a lead, when I held the ball not because I was deciding anything but because holding it meant the opposition was not attacking. I was not managing tempo; I was suspending the game. The rule I was playing under, which nominally gave me six seconds but in practice gave me however long I wanted, permitted that form of behavior. On reflection, it should not have.
The match that made this clearest was one against a team whose approach was built around aggressive high-intensity pressing. Once ahead, that same team whose pressing had been a genuine and skillful tactic, requiring precise coordination and quick decision-making, changed character entirely. Their goalkeeper clutched the ball whenever the game threatened to open up. The pressing had been an instance of playing soccer brilliantly. The holding that followed was an instance of declining to play soccer at all. Greve et al. (2019), in a systematic empirical study, confirm that strategic time-wasting after goalkeeper ball capture is among the most widespread forms of deliberate delay in professional soccer, significantly affecting match outcomes.
The most serious objection to the reform is not the obvious one that holding a ball requires skill, but a more principled claim: that game management as such is a genuine competitive capacity, and that restricting it impoverishes the sport. On this view, a team that has worked for eighty minutes to earn a lead has a legitimate interest in protecting it. Managing the tempo of the closing stages of a match, knowing when to slow play, when to draw fouls, when to hold shape, is not a form of cheating or evasion. It is sophisticated soccer. Berman and Friedman note that sport rules must balance the integrity of competition against the legitimate interest teams have in deploying all available strategic resources (Berman and Friedman 2021, 193). Rules that restrict legitimate strategy are not merely inconvenient; they narrow the competitive space in ways that make the sport poorer.
This objection deserves to be taken seriously, because it is correct about its premises. Game management is a genuine skill. Teams that do it well, that can absorb pressure, control rhythm, and make the right decisions about when to play and when to slow, are demonstrating their playing capacity. And it is true that overbroad rules restricting tempo management would impoverish soccer. The problem with the objection is that it establishes less than it appears to. The question is not whether game management through play should be protected. The 2025 reform does not touch that. A team may still retain possession through short passes, choose conservative distribution, recycle the ball through deep positions, and play at whatever rhythm suits its players.What the reform restricts is the specific practice of freezing the game by having a goalkeeper hold the ball in hand, which, as I argued above, is not an instance of managing the tempo of play but of suspending play altogether. The objection proves that legitimate game management should be protected. It does not prove that goalkeeper holding is an instance of legitimate game management. The distinction I have drawn is precisely what the objection needs to engage, and it does not engage it.
Even granting that some limit on goalkeeper holding is justified, one might argue that the 2025 reform is unnecessary: the old six-second rule, though unenforced as written, produced a workable informal norm. If referees in practice tolerated up to ten seconds, then the effective rule was a ten-second rule. Goalkeepers learned this, coaches accepted it, and the game stabilized around a shared understanding. Why would that situation be worse than simply having a written rule that said ten seconds?
The answer has two parts. First, a formally stated limit that is informally exceeded does not converge on a stable equivalent norm, it creates a zone of permanent strategic ambiguity. The goalkeeper knows he is in violation the moment he exceeds six seconds, and he also knows the referee is unlikely to act, but he cannot know when that tolerance will run out. This asymmetry is not neutral between the two teams. The team protecting a lead wants to extract as much time as possible from each possession; the team chasing the game wants the rule enforced now. The unenforced rule places the referee’s discretion at the center of this conflict, and that discretion, precisely because it lacks a principled basis, will tend toward inaction. The team ahead gains a systematic advantage from the gap between the written rule and its enforcement, an advantage they would not have if the rule simply said ten seconds, because then there would be no gap to exploit. Berman argues that the gap between a rule as stated and a rule as enforced is never neutral: it generates its own normative pressure, typically in favor of the party who benefits most from non-enforcement (Berman 2011, 37). The six-second rule is a textbook case.
Second, and more fundamentally, an unenforced rule actively degrades the normative environment in which all rules operate. A provision openly flouted without consequence signals to every participant that the distance between written rules and the played game is negotiable. Players do not confine that lesson to the specific provision; they generalize it, and the referee’s authority across the whole field of rules is quietly eroded. The Stanford Encyclopedia of Philosophy’s entry on the philosophy of sport observes that the legitimacy of rule enforcement depends on participants accepting that rules carry genuine normative force, not merely instrumental force when convenient (D’Agostino 2023). A rule that nobody expects to be enforced is not a rule operating at reduced capacity. It is a rule that has ceased to function as a rule, and its continued presence on paper is, in that respect, worse than its absence, because it occupies the normative space a real rule might fill, without doing any of the work a real rule does.
There is a further point in favor of the reform that goes beyond the defensive task of rebutting objections. Suits’s account of constitutive rules implies that they are not merely restrictive; by defining the permissible means of achieving a goal, they simultaneously define the8 space of play and open up possibilities that would not otherwise exist (Suits 1978, 49). The history of soccer legislation offers a striking illustration. The 1992 back-pass rule prevented goalkeepers from receiving deliberately kicked balls from teammates in their hands. Its purpose was to eliminate a time-wasting practice. What it actually did was transform the role of the goalkeeper entirely. A new kind of goalkeeper became necessary: one technically proficient with the ball at their feet, capable of participating in buildup play, comfortable receiving under pressure from outfield players and distributing quickly into space. Goalkeepers became an attacking resource. The rule did not merely prohibit a tactic; it created a new dimension of the sport.
The 2025 reform has a more modest ambition, but it operates on the same logic. A rule that closes off the option of freezing the game does not simply take something away. It redirects the competitive energy that previously went into goalkeeper delay toward genuinely productive alternatives: more disciplined defensive shape, smarter pressing traps, more precise collective positioning to protect a lead through play rather than through suspension of it. These are difficult skills that require coordination, stamina, and tactical intelligence. The rule does not narrow the competitive space; it shifts it toward capacities that belong to soccer, capacities that, unlike holding a ball, are genuinely being tested by the sport. Whether the 2025 reform will prove as transformative as the back-pass rule is an empirical question. But the structure of the argument is the same: a constitutive rule that removes a non-skill creates room for the exercise of genuine skills that would otherwise be crowded out.
The 2025 goalkeeper reform is justified because holding a ball motionless is not a soccer skill and should not be protected as one. But stating that conclusion is the beginning of the argument, not the end. The reform must also overcome the serious objection that game management is a genuine competitive capacity deserving protection, which it does because it targets the suspension of play rather than any form of tempo management through play. It must explain why the old six-second rule was worse than useless, which it can because an unenforced rule does not produce a stable informal norm but a zone of asymmetric ambiguity that systematically favors the team already ahead, while simultaneously corroding the authority of all rules. And it benefits from a positive argument the obvious objection misses entirely: that well-designed constitutive rules do not merely prohibit but open new competitive dimensions. Rules in sport, on Suits’s account, are constitutive of the competition itself. A rule that enforceable excludes the suspension of a game from the game being played is not a restriction on legitimate competition. It is one of the conditions that make legitimate competition possible.
References
Berman, Mitchell N. (2011). “‘Let ’em Play’: A Study in the Jurisprudence of Sport.” University of Pennsylvania Law Review 160: 1325–1409.
Berman, Mitchell N., and Richard D. Friedman. (2021). The Jurisprudence of Sport: Sports and Games as Legal Systems. St. Paul, MN: West Academic Publishing.
D’Agostino, Fred. (2023). “Philosophy of Sport.” Stanford Encyclopedia of Philosophy, Fall 2023 Edition. Edward N. Zalta and Uri Nodelman (eds.). plato.stanford.edu/entries/sport.
Greve, Henrich R., Nils Rudi, and Anup Walvekar. (2019). “Strategic rule breaking: Time wasting to win soccer games.” PLOS One 14(12): e0224150.
IFAB. (2025). “The IFAB tackles time-wasting by goalkeepers.” theifab.com. March 1, 2025.
Suits, Bernard. (1978). The Grasshopper: Games, Life and Utopia. Toronto: University of Toronto Press.
Articol scris de Av. Ionescu Victor – N.Y Bar – U.S.A
S.C.P.A Cuculis&Asociatii – Av. Dr. Coordonator Cuculis Adrian