Model Invocare Impreviziune Reechilibrare Contracte Credit Banci – Avocat Cuculis

Cât priveşte solicitarea reclamantei de a face aplicarea teoriei impreviziunii în prezenta cauză cu privire la convenţia de credit, instanţa o apreciază ca întemeiată şi o va admite, dispunând adaptarea contractului pentru viitor, din considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Cu titlu preliminar, se constată aplicabil Codul Civil din 1864 în cauza de faţă, în raport de data încheierii contractului – 13.07.2007 (f.31). Sub acest aspect, se reţin întemeiate susţinerile pârâtei, în sensul că această instituţie nu îşi avea o reglementare expresă în cuprinsul Codului civil, dar nu şi concluzia la care ajunge pârâta în întâmpinare, în sensul că această instituţie nu poate fi aplicată în cauză. Simpla inexistenţă a unei reglementări exprese la nivelul Codului civil de la 1864 nu poate conduce nicidecum instanţa la o denegare de dreptate, ci trebuie avută în vedere jurisprudenţa şi doctrina, care au consacrat, pe cale pretoriană, existenţa acestei instituţii. Astfel, în concret, se reţine că impreviziunea, astfel cum este reglementată de Noul Cod Civil, doar consacră soluţiile jurisprudenţiale anterioare.
În sprijinul acestei concluzii, se impun a fi amintite următoarele orientări jurisprudenţiale în sensul aplicării teoriei impreviziunii inclusiv din perioada interbelică : Decizia pronunţată de Tribunalul Ilfov în 1920 în Cauza Lascăr Catargiu c. Banca Bercovic, în care s-a reţinut că scăderea drastică a valorii monedei naționale în raport de moneda în care s-a contractat contul curent (francul elvețian) în 1912 ca urmare a primului război mondial constituie un eveniment cu totul excepțional, ce nu putea fi prevăzut, (…) făcând ca echilibrul să se rupă prin crearea de avantaje excesive de o parte și piederi ruinătoare de cealaltă parte; Decizia pronunţată de Tribunalul Mehedinți în 1926, publicată în Revista Pandectele Române din 1926, în care instanţa a dispus desfiinţarea unui contract, reţinând Deprecierea fantastică a leului în raport cu lira sterlină în timpul primului război mondial, ce a condus la creșterea imensă a prețului bumbacului, considerând că toate raporturile econimice s-au răsturnat după războiul mondial, iar părțile nu ar fi încheiat contractul de furnizare bumbac în 1914 dacă ar fi prevăzut aceste urmări; Deciza nr. 33/1921 a Curţii de apel București, s. II, în care s-a reţinut că Aplicarea teoriei impreviziunii cere ca evenimentele ulterioare să nu fi putut fi imprevăzute de părți, nici evitate prin clauze de apărare, pe când războiul din 1916 putea fi prevăzut la data încheierii contractului în 1914, când întreg continentul era în război. Totodată, se reţine Decizia nr. 21/1994 a Curţii Supreme de Justiţie, în sensul admiterii teoriei impreviziunii în contractele cu executare succesivă.
Nu în ultimul rând, instanţa subliniază şi abordarea Curţii Constituţionale în Decizia nr. 623/2016, publicată în M.Oficial nr. 53/18.01.2017, decizie obligatorie pentru instanţele de judecată : Curtea reţine că sub imperiul Codului civil din 1864, atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. Această instituţie şi-a găsit aplicarea în sistemul de drept românesc încă din prima parte a secolului XX, după Primul Război Mondial, atunci când societatea s-a confruntat cu o importantă criză economică, fiind de asemenea utilizată de judecătorii români după 1989 şi în contextul schimbărilor importante ce au avut loc ca urmare a transformării regimului politic din România şi a liberalizării preţurilor (para. 95).
Or, astfel cum reţine şi Curtea Constituţională în decizia sus-citată, sub regimul Codului civil din 1864 (…), teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art.970 C.civ., potrivit cărora „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.” Așadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăși reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credință și echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică.
Pe cale de consecinţă, instanţa subliniază că instituţia impreviziunii este aplicabilă şi în cazul contractelor încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, astfel cum Curtea Constituţională a reiterat – dacă mai era necesar, pentru claritate – în decizia citată. În egală măsură, trebuie subliniat că aplicarea teoriei impreviziunii nu intră în conflict cu principiul neretroactivităţii legii, căci instanţa nu aplică art. 1271 C.civ. în cauza de faţă, pentru a da efect retroactiv legii noi, ci se face aplicarea instituţiei jurisprudenţiale a impreviziunii, astfel cum a fost consacrată de practică şi doctrină, grefată pe art. 970 C.civ. de la 1864.
Prin urmare, se va analiza dacă, in cauza de faţă, prevederile clauzei convenţiei de credit ce instituie obligaţia reclamantei de a restitui creditul în moneda CHF, la cursul de la momentul la care se realizează plata creditului (implicit – prevederile clauzei nr.4.1 din Secţȋunea 4), respectă cerinţele pentru aplicarea teoriei impreviziunii.
În concret, astfel cum s-a reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, trebuie cercetat dacă, în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta (para. 96).
În analiza pe care instanţa o va realiza, vor fi avute în vedere şi considerentele obligatorii din Decizia Curţii Constituţionale sus-citată, respectiv : clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. În acest context, Curtea reţine că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii (…) trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supra-adăugat care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.
Impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului (…) Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială. Din cele de mai sus, rezultă că adaptarea contractului pe parcursul executării sale la noua realitate intervenită echivalează cu menţinerea utilităţii sociale a acestuia, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestaţiilor (para. 96 şi 97).
În prezenta cauză, deci, argumentele reclamantei privind supra-evaluarea monedei CHF în raport de data contractării, ca urmare a crizei economice mondiale, se impun a fi analizate prin raportare la riscul supra-adăugat, căci nu se contestă că, prin încheierea unui contract în monedă străină, există un risc minim asumat de ambele părţi şi, astfel cum s-a arătat, clauza nr. 4.1 nu impune exclusiv reclamantei suportarea riscului valutar.
În concret, se reţine că, la data contractării creditului – 13.07.2007, cursul CHF era de 1.89 lei (conform cursului BNR oficial – http://www.cursbnr.ro/arhiva-curs-bnr-2007-07-13 şi precizărilor transmise de reclamantă, necontestate de pârâtă – f. 48 dosar TB), iar la data inregistrării acţiunii pe rolul Tribunalului Bucureşti – 11.05.2016, cursul CHF este de 4.04 lei (conform cursului BNR oficial – http://www.cursbnr.ro/arhiva-curs-bnr-2016-05-11 şi contrar precizărilor transmise de reclamantă). Prin urmare, a avut loc, ulterior contractării, o creştere de 2.13 ori a valorii monedei CHF raportată la valoarea monedei naţionale, respectiv a intervenit o creştere cu 113,7% a valorii monedei CHF.
Revine, aşadar, instanţei să aprecieze două aspecte : pe de-o parte, dacă evenimentul survenit ulterior încheierii contractului, ce a determinat această creştere, nu putea fi prevăzut, în mod rezonabil, la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale; pe de altă parte, dacă această creştere face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor reclamantei.
De asemenea, se reţine că suntem în prezenţa unui contract în derulare, în raport de data introducerii acţiunii şi durata contractuală (300 luni, cu începere de la 13.07.2007), cerinţa esenţială pentru aplicarea teorii impreviziunii, deşi subînţeleasă.
Cât priveşte primul aspect, se constată că pârâta nu contestă, ci chiar subliniază în cuprinsul întâmpinării depuse faptul că nici măcar aceasta, în calitate de profesionist, nu a putut previziona creşterea spectaculoasă a valorii monedei CHF, ca urmare a crizei economice mondiale. Or, deşi existau mai mult analize financiare pe piaţă care prospectau o posibilă criză economică, este incontestabil că amploarea acesteia nu a putut fi determinată în mod rezonabil la momentul încheierii contractului de către părţi. De asemenea, se reţine că, potrivit doctrinei pentru a fi verificată aceasta conditie, interesează ca imprevizibilitatea, precum şi aspectul economico-financiar – care trebuie să caracterizeze efectul asupra contractului – să se raporteze nu atât la natura sau cauza evenimentului, cât mai ales la efectele acestuia asupra executarii obligatiilor contractuale (Condiţiile impreviziunii contractuale între tradiţie şi actualitate – STUDIA – C. Zamşa, Revista Română de drept al afacerilor nr. 6/2009).
Or, instanţa reţine că, prin raportare la alte contracte de credit încheiate în monedă străină, doar moneda CHF a avut o creştere spectaculoasă, ca urmare a deciziei Băncii Centrale a Elveţiei de a nu mai susţine plafonul minim de schimb valutar al francului elveţian faţă de euro. Acest fapt a fost un eveniment imprevizibil, exterior contractului, care nu putea fi în sine anticipat de părţi la momentul contractării, motiv pentru care condiţia este apreciată ca fiind îndeplinită.
Referitor la cea de-a doua condiţie, instanţa constată că şi aceasta se verifică în cauza de faţă, o creştere cu 113.7%, respectiv de 2.13 ori a monedei CHF în raport de moneda naţională cauzând o onerozitate excesivă a obligaţiilor reclamantei, prin comparaţie cu obligaţiile băncii.
Pentru a reţine astfel, trebuie subliniat că, la modul general, în lipsa unei definiţii legislative a noţiunii de onerozitate excesivă, procentul de 50% de marire a valorii obligatiei debitorului este reţinut şi propus de către comentatorii Proiectului Codului Privat European ca un criteriu în acest sens (Principles of European Contract Law, p. 121, apud în Condiţiile impreviziunii (…) C. Zamşa, cit. ant.)
În evaluarea riscului supra-adăugat, instanţa admite că, la momentul contractării, moneda CHF avea o valoare redusă, prezentând avantaje pentru reclamant, astfel că acesta putea anticipa o creştere relativă a monedei. Totuşi, se are în vedere faptul că o creştere de o asemenea anvergură – cu 113.7%, respectiv de 2.13 ori a monedei CHF în raport de moneda naţională – nu putea fi în mod rezonabil previzionată, de către un consumator mediu, potrivit standardului de referinţă instituit de jurisprudenţa CJUE. În acest sens, instanţa are în vedere poziţia de inferioritate a consumatorului la momentul contractării, atât din punct de vedere economic, faţă de cocontractantul său, cât mai ales din punct de vedere al lipsei cunoştinţelor de specialitate. Aceasta deoarece, astfel cum a subliniat şi Curtea Constituţională în decizia citată, Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/ juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator] (para.98).
În egală măsură, se reţine că, urmare a creşterii valorii monedei CHF, echilibrul contractual din prezenta cauză nu se mai atinge, ecomonia contractuală fiind perturbată în mod grav, iar efectele asupra situaţiei debitorului sunt drastice, acesta văzându-se nevoit să restituie lunar o dobândă al cărei cuantum excede semnificativ valoarea celei previzionate, în mod rezonabil, la momentul contractării.
Nu în ultimul rând, se constată că reclamanta este un debitor de bună-credinţă, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale (pct. 100 şi 119), şi acesta nu şi-a asumat expres riscul schimbării împrejurărilor într-o asemenea măsură ca cea din prezenta cauză – în ciuda contractării unui credit într-o monedă străină. Astfel, aceasta şi-a asumat o fluctuaţie rezonabilă a cursului CHF, dar în niciun caz nu se poate aprecia că reclamanta ar fi acceptat să contracteze şi în ipoteza unei creşteri de 2.13 ori a valorii cursului. Totodată, riscul major intervenit nu decurge din însăşi natura contractului, căci, într-o asemenea interpretare, s-ar goli de conţinut însăşi decizia Curţii Constituţionale sus-citată, care nu s-ar mai putea aplica în cazul contractelor de credit, fiind lipsită de orice finalitate practică şi devenind iluzorie.
Pe cale de consecinţă, pentru toate considerentele expuse, prin raportare la art. 970 C.civ. de la 1864, în lumina teoriei solidarismului contractual, reţinând îndeplinite atât aspcetul obiectiv al echităţii, cât şi componenta subiectivă (slăbiciunea debitorului), instanţa apreciază absolut necesară adaptarea contractului în cauza de faţă, pentru a se menţine utilitatea socială a acestuia. Sub acest aspect, se impun a fi făcute două precizări.
În primul rând, adaptarea contractului în temeiul principiului impreviziunii se poate realiza doar pentru viitor, începând cu data introducerii acţiunii, nu şi pentru trecut, astfel cum solicită reclamanta ȋn mod neȋntemeiat. Deşi nu există o consacrare legislativă a acestui principiu, instanţa subliniază că acest mod de aplicare a teoriei impreviziunii derivă din chiar raţiunile instituţiei în sine.
Astfel, prin raportare – pentru comparaţie exclusiv, la art. 1271 C.civ. actual, care a consacrat instituţia impreviziunii în forma sa jurisprudenţială anterioară, se constată că instanţa, atunci când face aplicarea teoriei impreviziunii, poate pronunţa doar două soluţii : adaptarea sau încetarea contractului. În egală măsură, raţiunea impreviziunii vizează repararea echilibrului contractual în momentul în care, urmare a onerozităţii excesive a obligaţiei, debitorul ajunge în situaţia de onerozitate excesivă a obligaţiei sale. Or, este evident că adaptarea contractului se realizează, sub acest aspect, pentru viitor – începând cu data introducerii acţiunii pe rolul Tribunalului Bucureşti, statuarea instanţei cu privire la incidenţa impreviziunii având efect declarativ, de la data introducerii acţiunii. Pe cale de consecinţă, cererea reclamantei de a se dispune adaptarea contractului în temeiul impreviziunii şi pentru trecut şi, în consecinţă, de a se dispune restituirea tuturor prestaţiilor excedentare anterioare datei ȋnregistrării acţiunii pe rolul Tribunalului Bucureşti va fi respinsă ca neîntemeiată.
Cea de-a doua chestiune ce se impune a fi lămurită vizează modul de adaptare a contractului, pentru viitor. Sub acest aspect, se reţine că reclamanta, în cuprinsul acţiunii, solicită stabilizarea cursului CHF la valoarea de la momentul contractării, în subsidiar, ca efect al imprevizunii.
În această privinţă, instanţa subliniază, din nou, considerentele obligatorii din Decizia Curţii Constituţionale sus-citată : adaptarea contractului nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.
Instanța apreciază că moneda creditului, convenită de către părţi în CHF, este un element esențial al contractului, constituind însuși obiectul prestaţiei actului juridic, condiție in lipsa căreia banca, cel mai probabil, nu ar fi încheiat contractul de împrumut în aceleaşi condiţii, astfel cum se arată prin ȋntȃmpinare.
În egală măsură, se reţine că adaptarea contractului este o formă de aplicare a principiul echităţii şi a bunei-credinţe, iar instanţa este chemată să restabilească echilibrul contractual, menţinând pe cât posibil voinţa părţilor de la momentul contractării. Or, cererea reclamantei de stabilizare a cursului CHF la valoarea de la momentul contractării – 1,89 lei, ar determina un nou dezechilibru contractual, pe viitor, de data aceasta în defavoarea băncii. Este evident, din acest punct de vedere, că nu acesta este scopul instituţiei impreviziunii, de a înlocui un dezechilibru contractual cu un altul. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa are în vedere faptul că, la momentul contractării, reclamanta a obţinut alte avantaje, tocmai ca urmare a valorii scăzute a monedei CHF, motiv pentru care a şi agreat contractarea în această monedă. Prin urmare, instanţa va respinge ca neîntemeiată solicitarea acesteia de stabilizare a cursului CHF la valoarea de la data contractării.
Cât priveşte configurarea metodei de adaptare a contractului, instanţa nu apreciază ca oportună modificarea ratei dobânzii contractuale, dată fiind interdependenţa dintre această clauză şi o serie de alte prevederi contractuale (s-ar afecta din nou echilibrul contractual), părţile fiind însă în măsură să procedeze astfel prin negociere pentru viitor, în măsura în care vor dori aceasta. Totodată, se reţine că nu există nici un fel de criterii legale orientative pentru a stabili dobânda contractuală.
Se mai reţine, totodată, faptul că singurul aspect ce atrage dezechilibrul contractual în cauză – conform argumentelor prezentate de reclamant, este valoarea monedei CHF de la data fiecărei plăţi lunare a dobânzii contractuale. Or, sub acest aspect, instanţa va dispune adaptarea pentru viitor a convenţiei de credit nr. 0111820/13.07.2007, în sensul că toate sumele datorate de reclamantă în temeiul convenţiei de credit se vor calcula la o valoare CHF egală cu jumătate din diferenţa dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi valoarea CHF de la momentul contractării, la care se va adăuga valoarea CHF de la momentul contractării.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa reţine că formula sus-menţionată este în măsură a restabili pentru viitor echilibrul contractual, reconfigurând prestaţiile părţilor fără a apela la denominarea contractului sau a interveni asupra altor clauze contractuale, aflate în profundă interdependenţă cu alte obligaţii instituite în sarcina părţilor.
Practic, instanţa îşi auto-limitează intervenţia asupra contractului, încercând a prezerva, pe cât posibil voinţa părţilor contractante – pentru aplicarea principiului echităţii, a bunei-credinţe, şi a solidarismului contractual – fără a modifica alte prevederi contractuale. Formula sus-menţionată împarte în mod echitabil riscul supra-adăugat, la care se face referire în Decizia Curţii Constituţionale sus-citată, şi reprezintă un mod de gestionare a fluctuaţiei monedei care oferă şi stabilitate pentru viitor, urmând ca şi banca, iar nu doar consumatorul, să suporte 50% din acest risc supra-adăugat.
Pentru aceste motive, instanţa va dispune adaptarea pentru viitor a clauzei stipulate în convenţia de credit nr. _______/___2007, în sensul că toate sumele datorate de reclamantă în temeiul convenţiei de credit, se vor calcula, ȋncepȃnd cu data de 11.05.2016-data introducerii acţiunii pe rolul Tribunalului Bucureşti, la o valoare CHF egală cu jumătate din diferenţa dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi valoarea CHF de la momentul contractării, la care se va adăuga valoarea CHF de la momentul contractării.
Prin urmare, se va admite în parte şi capătul de cerere din acţiunea introductivă privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate şi se va dispune obligarea acesteia la a restitui reclamantei, în raport de formula de calcul mai sus menţionată, sumele excedentar încasate începând cu data introducerii acţiunii pe rolul Tribunalului Bucureşti (data de la care se dispune adaptarea clauzei).
Sub aspectul cheltuielilor de judecată, instanţa reţine că pȃrȃta a căzut parţial în pretenţii, părtile având o culpă procesuală comună, în sensul dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C.proc.civ.. Se reţine, de asemenea, că reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata onorariului de avocat în cuantum de 2000 lei (f. 28 dosar TB, vol. I).
Pe cale de consecinţă, faţă de soluţia de admitere ȋn parte a cererii, luȃnd act şi de declaraţia pȃrȃtei de la ultimul termen de judecată, ȋn sensul că îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, instanţa urmează a obliga pȃrȃta la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei, reprezentând onorariu de avocat parţial, aferent capătului de cerere admis (achitat prin chitanţa nr. 319/0000319/08.05.2016, de la f. 28 dosar TB, vol. I).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE: